Cono Sur, Nederburg, Masi, Recas. Intr-un cuvant, Recas
Da, iar ne-am dat intalnire la tapaseria Paharnicului Razvan pentru o scurta degustare. Prilej cu care, dupa plimbarea toscana si cea din zona Bordeaux am revenit cumva pe meleagurile noastre, in sensul in care am degustat 5 dintre vinurile importate de Cramele Recas, dar am vazut si cum arata promotia 2010 a deja celebrei Solo Quinta. Acestea fiind zise, ia sa vedem exact despre ce-a fost vorba!
Gewürztraminer 2010, Cono Sur (Chile)
Adica traminer condimentat, intr-o traducere aproximativa. Dar nu apare nici un condiment pe nicaieri, ci doar multe fructe exotice, in primul rand litchi (sau lychee, in versiune anglo-saxona), dupa care vin si alte fructe exotice, plus ceva citrice. Gustul, foarte rotund, cu o aciditate bine balansata, urmeaza cat se poate de gratios mirosul (inclusiv usoara amarala deja sugerata de grepfrutul din nas), dar se simte spre final si putin soc. Un postgust lung si placut completeaza fericit un vin altminteri cam prea parfumat pentru gustul meu, dar care o sa intovaraseasca foarte bine niste chinezarii sau alte preparate asiatice.
Chardonnay 2009, Winemaster´s Reserve, Nederburg (Africa de Sud)
Foarte interesant sud-africanul asta mesterit de Razvan Macici, in sensul ca are un nas foarte fin si delicat (cu citrice si ceva caise, plus un pic de vanilie), in schimb vinul e puternic si necrutator (mai apropiat de un Riesling, sa zicem), ceea ce creeaza un mic soc. Nu dezagreabil, insa. Plus ca, la corpul si aciditatea pe care le are, e mai usor de asociat la aperitive, in general, fiindca are forta sa reziste la o varietate mai mare de tipuri (fata de un Chardonnay normal, sa zicem). Adica e numai bun pe o masa romaneasca de sarbatoare.
Solo Quinta 2010, Recas
(Sauvignon Blanc, Chardonnay, Feteasca Regala, Muscat, Feteasca Neagra)
Ca de obicei, un cupaj absolut ametitor si fermecator. Un nas complex, cu ananas, citrice (grepfrut si lamaie verde), ceva flori, in fine, o simfonie intreaga, iar orchestra e bine acordata. Gustul vine bine in prelungire, poate aciditatea e un pic prea mare, iar rotunjimea parca nu mai e perfect sferica, asa cum a fost la promotiile anterioare. Dar s-ar putea sa fie inca prea tanar, dupa ceva meditatie suplimentara in sticla o sa-i treaca. A, si sa nu uit, postgustul e pe cat de lung, pe-atat de bun.
Carmenere 2010, Cono Sur (Chile)
Un rosu cat se poate de simpatic, fara pretentii, dar si fara defecte. Un prototip a ceea ce incepe sa insemne vinul chilian pentru mentalul colectiv. Altminteri nasul e destul de bogat, cu multe fructe rosii, ceva urme de piele si putina cerneala (sau poate doar culoarea m-a facut sa ma gandesc la asta?). Un corp rotund, cu tanini fini si o usoara (dar placuta!) amarala de cireasa neagra. Mai adaugati dumneavoastra un postgust lung si placut ca sa aveti in fata imaginea unui vin care, la 21 de lei, este clar un bestbuy.
Carmenere Reserva 2009, Cono Sur (Chile)
Aici, recunosc, am avut o mica dezamagire, in sensul in care ma asteptam la o mai mare diferenta de calitate (in fond, costa de aproape doua ori mai mult). Iar mirosirea paharului m-a incurajat in directia asta: arome sensibil mai frumoase si mai complexe, cu prune, visine, vanilie, basca alte condimente. Corpul, care altminteri vine bine in prelungire, este, din pacate e un pic cam subtire, iar alcoolul nu prea da pe dinafara de bine integrat ce e. Taninii fini mi-au mai compensat un pic din nemultumire, dar postgustul cam prea scurt m-a intristat din nou. Dar, cine stie, poate ca ma asteptam eu la prea multe, dupa ce vazusem performantele fratiorului mai mic si mai neingrijit.
Campofiorin 2007, Masi (Italia)
Un vin mai ciudat, de dubla fermentare (daca vreti detalii, explica el, producatorul, mai bine decat mine). Dupa doua ore de stat cuminte in decantor ne-a intampinat cu un nas foarte frumos, sobru si rafinat, cu ceva cirese negre, parca si prune, cacao, condimente (nu doar vanilia lemnului) si tonuri de pamant reavan (dar nu bag mana-n foc, e atat de rotund incat e greu sa-l definesti prin ceva anume). Gustul e intr-o prelungire perfecta, la fel de complex si de omogen, altceva decat niste tanini prea multi pentru gustul meu n-as prea avea ce sa-i reprosez. Inclusiv corpolenta (medie) mi s-a parut cat se poate de nimerita. Bate multe dintre vinurile autohtone aflate pe acelasi palier de pret (in jur de 55 de lei) si ofera o sugestie destul de buna despre ce va sa fie Amarone.
Amarone della Valpolicella Clasico 2003, Masi (Italia)
Greu, tare greu de descris asa un vin in doar cateva cuvinte. Asa ca pentru tehnologia de fabricatie va trimit iarasi la producator, nespunandu-va aici decat ca tipul asta de vin e obtinut din struguri atent selectionati, deshidratati partial (appassimento se cheama metoda), de unde un randament scazut, un pret pe masura (cam 340 de lei sticla), dar si o calitate de exceptie, o tarie alcoolica mai mare (16,27 in cazul de fata) si un potential de invechire de pana la 40 de ani. Un buchet intens, rotund si persistent de o mare complexitate, cu fructe rosii (proaspete si din dulceata), vanilie si ciocolata. Un gust plin si relativ proaspat, in ciuda tariei alcoolice si a unui continut de zahar relativ bogat (11,3 g/l). Oricum, greu de descris in doar cateva cuvinte, asa ca nu va pot recomanda decat sa-l gustati macar o data in viata. Gasiti dumneavoastra o ocazie!
