Pe o piață eco aflata încă în faza de început, pariul cu vinul bio ii poate părea oricui riscant. Investițiile și costurile sunt mari, culturile sunt sensibile și mai expuse perisabilității, iar cunoscătorii în ale vinului trebuie convinși în timp de calitatea produsului. România are însă de câțiva ani un „pionier” al vinului bio, Domeniile Viticole Franco-Române (DVFR), iar mai recent i s-a alăturat și Vifrana SA Constanța, ale cărei vinuri vor intra pe piață anul acesta.
O mare parte din vinurile eco este comercializata în România, în orașele mari (București, Cluj, Iași, Brașov și Ploiești), însă merge și la export, în Franța, existând și începuturi de colaborare pentru piețele din Germania și Austria.
Supermarketurile nu sunt deocamdată o opțiune, arata Cristina Staicu, directorul DVFR, iar asta din cauza cantităților mari care trebuie asigurate, dar și a politicilor dificile impuse de retail-ul mare. Profitul semnificativ încă se mai lasă așteptat, în condițiile în care agricultura eco presupune costuri foarte mari, iar randamentul la hectar este foarte mic pentru produsele bio. Asta și pentru că statul român mai mult mimează sprijinul pentru agricultura bio. O susținere ar fi subvențiile, însă deocamdată acestea sunt mai mult simbolice.
„Fiscalitatea e foarte mare, e efectiv sufocant. Pentru orice ban pentru care lupți sa-l obții în plus, exista uneori riscul ca mai mult sa pierzi”, comentează Cristina Staicu.
Tot ea acuza practicile neortodoxe ale statului atunci când vine vorba să-și onoreze primele de asigurare pentru îngheț și seceta.
„Am făcut asigurare pe valoarea strugurilor, care s-a ridicat la circa 10.000 de lei pe întreg anul. În ianuarie și februarie 2010, am avut îngheț și am scos doar 15% din producție Am început demersurile de recuperare a pagubelor, însă spre sfârșitul anului cei de la APIA m-au informat că legea care prevedea aceasta susținere din partea statului s-a abrogat. Asigurarea a rămas bine plătită, iar noi am rămas cu 15% din producție”, povestește Cristina Staicu.