Unde nu-i mancare, vai de inspiratie
Cu nitica intarziere (motivele tin de bucataria interna, drept pentru care acolo si raman!) vine mai la vale un interviu cu Lucian Dan Teodorovici. Pentru cei care au lipsit din tara in ultimii ani (desi nici macar pentru ei n-ar trebui, dar hai…) sa precizez repede in introducere ca da, este vorba despre prozatorul, scenaristul, editorul si ziaristul (oi fi uitat ceva?) cu fix acelasi nume. Numai ca, fireste, conversatia ce urmeaza este pe teme gastronomice, ca doar asta ne intereseaza in acest minunat spatiu virtual. Daca insa vreti mai mult, incercati aici.
Totul e sa ratezi precum Zorba
Ajuta mancarea inspiratia sau doar alunga foamea?
Nu stiu daca mancarea o ajuta, dar sunt absolut sigur ca foamea ii dauneaza grav bietei inspiratii. Si in sens particular, dar si-ntr-un sens general. Gandeste-te numai cati scriitori romani (iti zic eu: aproape toti) sunt nevoiti sa aiba o alta slujba din care sa-si intretina nu numai pofta de mancare, ci si traiul zilnic, cu toate ale lui. Ei, normal ca atunci cand lucrezi pe alte ogoare decat cele literare, nu prea mai ai timp sa fii inspirat. Si uite-asa se scurg romane geniale prin mintea ta, fara a mai avea timp sa le si scrii. Din cauza fricii de foame.
Prin urmare, concluzia mea semidesteapta e: unde nu-i mancare, vai de inspiratie.
E mai placut gatitul sau mancatul?
Pentru mine, clar gatitul. Desi nu pot sa zic ca nu-s si-un fan al mancatului. Dar, cu mare si nerusinata lipsa de modestie, as comprima cele doua afirmatii si-as zice: sunt un fan al mancarii gatite de mine. 🙂 Sambata si duminica, mai ales. Pentru ca numai atunci imi suflec manecile, imi spal mainile in trei ape (nu, nu le las la clocotit inainte, nu te-ngrijora) si m-apuc de gatit. Imi place sa gatesc in special cand sunt oameni care ma urmaresc si pot sa ma dau specialist. Arunc atatea cuvinte mari, atatea explicatii savante (citite pe net in general – recunosc asta, dar numai intre noi), incat prietenii care ma asista chiar se lasa pacaliti si ma cred mare bucatar. In functie de cum iese mancarea, fie ma plang ca n-am avut ingredientele necesare sau dau vina pe blestematele de E-uri, fie ma umflu-n pene. N-am avut totusi foarte multe plangeri. Din stima, din prietenie sau, cine stie?, poate chiar din sinceritate uneori, prietenii mi-au laudat de fiecare data calitatile de bucatar. Asa ca-ti dai seama de ce raspunsul la intrebarea ta e: „gatitul”.
Marturiseai la un moment dat ca ai o obsesie legata de ratare. Ti-e frica sa nu gresesti cand gatesti?
Oho! Dar ti-am explicat mai sus: totul e sa stii cum sa ratezi. Dac-o faci precum Zorba, daca stii sa-i faci pe ceilalti sa gandeasca, la sfarsit, ceva de genul: „S-a prabusit, dar ce prabusire magnifica!”, te-ai rezolvat. Ramai bucatar in ochii lor. Asa ca, tot timpul cat dureaza gatitul, ma straduiesc sa-i conving pe ceilalti ca pregatesc un lucru magnific. Daca ratarea se produce, macar intentia ramane admirabila. 🙂 Glumesc oarecum, normal.
Ce sa-ti spun, ca aspect serios, despre ratarea mancarii? Se produce de multe ori. Dar, din fericire, nu-i acelasi lucru ca si cu o carte. Daca ai ratat un roman, nu poti veni a doua zi sa-l „incerci” din nou. Ca bucatar, ai sansa asta. Si eu incerc s-o fructific de oricate ori apare, asa incat ratarea nu ma apasa foarte, foarte puternic. Mi-e putin ciuda, vin cu o droaie de scuze, apoi ii invit pe comeseni sa repetam reteta sau sa incercam cu alta.
Nu e corect sa omori porcul pentru atat de putin…
Din Bucovina ai plecat in Ardeal si te-ai stabilit in Moldova propriu-zisa. A generat traseul asta si ceva preferinte culinare? Sau vreun dor permanent de anumite retete?
Spre marea mea fericire, bunica traieste si e o bucatareasa foarte buna. Asa ca atunci cand mi se face dor, mai trag cate-o fuga prin Bucovina si mananc cel mai bun pui cu smantana din lume, ma mai bucur dimineata de cate-o iesnita, ma mai bucur seara de cite-o nacinka. Cele doua din urma sunt si nu sunt mancaruri bucovinene, sunt mai degraba ucrainene, iar bunica le face exceptional. N-o sa-ti dau retetele, desi-s simple in fond, insa am incercat de cateva ori sa le fac eu insumi si… au iesit niste prabusiri magnifice. Atat de „magnifice” incat nici macar copiii mei, care-mi protejeaza vanitatea de bucatar, nu le-au putut manca. Prin urmare, tot la bunica mi-s sperantele in asemenea cazuri.
Bucataria brasoveana nu mi s-a parut niciodata nemaipomenita, o zic cu regret. De vreme ce din ciorba lipseste borsul, pentru mine respectul fata de mancarea respectiva dispare. Ce-am invatat sa mananc cu mare placere in Brasov a fost branza de burduf facuta in coaja de brad, care pe bunica, daca tot am pomenit de ea, o inspaimanta. I se pare stricata. Asta mi s-a intamplat chiar de curand, i-am dus dupa o calatorie prin preajma Brasovului, un asemenea calup de branza. Mi-a marturisit zilele trecute ca l-a aruncat. Am regretat putin, pentru ca eu sunt mare fan. Dar cam atat cu Brasovul si imprejurimile sale. Adevarul e ca eu am mancat pe-acolo mai mult mancaruri ucraineano-bucovinene, caci mama gatea asa cum a invatat-o bunica. Cand am incercat cate ceva specific, am fost destul de dezamagit.
In fine, in Moldova. Sincer, abia cand am ajuns aici, la o varsta considerabila (19 ani), am descoperit tochitura. Mi-a placut mult vreme de cativa ani, acum n-o mai suport. Si din cauza unor probleme cu stomacul, recunosc. Tot aici, in Iasi, am mancat pentru prima oara „zama” moldoveneasca. Si sunt inca innebunit dupa ea. In general, mancarea moldoveneasca imi place mult. E asemanatoare din multe puncte de vedere cu cea din Bucovina – nu zic cu cea ucraineana, ci cu celelalte mancaruri bucovinene, caci bunica nu gateste doar iesnita si nacinka. Ce nu-mi place in Moldova, la fel cum nu mi-a placut in Ardeal, e felul in care se prepara produsele din carne de porc. Pai, din porc nu se fac doar „traditionalii” carnati si „traditionalele” chisti! Unde e muschiul tiganesc afumat acasa? Unde e ruloul cu compozitie asemanatoare cu cea a carnatului, dar in mijlocul caruia se intinde un muschi extrem de gustos? Plus multe, multe altele. La noi, in Bucovina, dupa taierea porcului, lucram o saptamana si mai bine, pe zeci de feluri de preparate. In Moldova si Ardeal, cel putin din experientele mele, se fac cinci-sase produse traditionale si cu asta basta. Nu-s de-acord, nu e corect sa omori porcul pentru atat de putin…
Bucataria traditionala n-o gasesti la restaurant
Si daca tot am ajuns aici, bucatarie romaneasca sau internationala?
E dezechilibrat raportul. Cunosc bucataria romaneasca, dar in ceea ce priveste mancarea de prin alte parti, n-am o privire de ansamblu. Imi place in Germania varza cu ciolan, de exemplu. Dar parca la noi nu se face varza cu ciolan? Nu prea stiu insa alte mancaruri specifice. A, imi plac carnatii lor, am chiar un soi de tabiet: de fiecare data cand ajung acolo, imediat dupa ce ma cazez, ies sa mananc carnati. Dar nu-i de-ajuns sa pot spune ca-mi place bucataria nemteasca. In Franta, apoi, nu mi-a placut niciodata mai nimic din ce-am mancat la restaurante. Dar bucataria franceza adevarata nu e aia pe care-o gasesti in restaurantele in care intri tu cu diurna ta. Uite, de curand am fost in New Orleans, unde toti vorbeau de mancare cajun – trebuie s-o incerci, e musai, sa nu cumva sa nu! Am incercat-o. Din pacate, de prea multe ori, din masochism. De fiecare data dupa ce mancam, trebuia sa alerg in mare viteza, la suta mea de kilograme si la cele spre 40 de grade care erau acolo la sfarsit de septembrie, spre hotel. Iti imaginezi de ce daca-ti spun ca in tot timpul asta aveam o durere de stomac infernala. Asa ca urasc mancarea cajun. Dar daca ma intrebi de gust, nu pot sa-ti raspund. L-am uitat. Ce mi-a ramas in minte a fost doar chinul acela al unor alergari impuse de stomac.
Sau in Elvetia – si promit ca-i ultimul exemplu pe care ti-l dau. Am intrat intr-un restaurant extrem de scump din Zurich. Ca intotdeauna, m-am uitat dupa mancarea specifica. Parea interesanta, era vorba de ceva sunca „din muntii elvetieni”, mai era vorba si de niste branza, tot de pe-acolo, zicea meniul. Si a venit comanda. Asa: mai intai, mi s-au pus doua caramizi mari pe masa. Dupa care a venit un ospatar ducand deasupra capului un platou urias, din care atarnau niste frunze la fel de uriase. Iar apoi greseala a fost ca mi l-a pus in fata. Erau urmatoarele „elemente” in acel platou imens: 3 bucati cat jumatate de palma de sunca cu gust de hipermarket; trei bucati cat degetul mare de la mana de branza cu gust de hipermarket; trei bucati de salam pe care sunt gata sa jur ca-l cumpar oricand de la alimentara de la colt, dar nu-l mananc. Si-atat. In rest frunze mari, care aduceau cu laptucile. Masa respectiva, pentru ca era extrem de „traditionala”, plus un pahar de vin, a costat fix 80 de franci elvetieni (adica vreo 60 de euro la vremea aia). Din care 70 de franci erau probabil laptucile. In fine, ce vreau sa spun: cam astea-s experientele de care ai parte cautand bucatarii traditionale. Nu poti sa judeci in functie de ele.
Asa ca am facut un asemenea ocol doar pentru a-ti putea spune: domnule, n-am un raspuns la intrebarea ta. 🙂
Nu te-ntreb ce carti ai lua cu tine pe o insula pustie, ci iti dau un imperfect corn al abundentei, capabil sa ofere numai cinci mancaruri. Pe care le-ai alege?
1. Salata boeuf.
2. Pui cu smantana a la bunica.
3. Afumaturi a la bunica.
4. Varza (acra) cu ciolan.
5. Inima de vitel umpluta, cu salata de varza calda si menta (reteta proprie, partial „furata” insa dintr-o emisiune TV).
Imi place vinul la fel de mult ca otetul sau ca uleiul
Hai ca mai repar cornul, ca sa dea si bautura. Ce alegi, tarie, bere sau vin?
Uf, voiam sa nu pui intrebarea asta. Pentru ca puteam parea ceva mai stilat fara ea. Poate reuseam sa las macar unora impresia ca-s un rafinat. 🙂 Asa, nu mai am nici o sansa. Pentru ca eu sunt total anti-vin. Imi place vinul la fel de mult ca otetul sau ca uleiul – cu alte cuvinte, doar ca ingredient in mancaruri. Altfel, nu pot sa-l suport. Spre rusinea mea. Nici dupa bere nu ma dau deloc in vant. De curand am descoperit tot cum pot s-o folosesc in mancaruri, de-aia mi-a devenit putin mai simpatica. Cu tariile ma mai impac, dar numai cu whisky-ul si cu cognac-ul. Ma rog, vinarsul. Oricum, daca e vorba de preferinte, imi place foarte mult whisky-ul Glenfiddich, vechi pe cat ma tine buzunarul. Cam la atat se rezuma placerile mele intr-ale bauturii.
Daca iti spune totusi cineva ca da un vin bun, ce te astepti sa gasesti in pahar? Si ce ai vrea tu sa gasesti?
Chiar daca insisti, nu-mi schimb parerea. Ma astept si-mi doresc sa gasesc in pahar niste Glenfiddich. Altfel, daca nu mi-e imposibil sa fac asta, il refuz cu maxima politete.
Am putea face din mancare un brand de tara, dar…
Pe post de desert, o intrebare acra: de ce nu-si (prea) iubesc romanii gastronomia?
Pai, asta chiar i-o intrebare. O fi oare pentru ca nu-si cunosc gastronomia? N-a avut cine sa ne faca sa intelegem probabil ca avem mancaruri bune (chiar daca asa, ca nota generala, poate nu foarte sanatoase, caci sunt un pic cam grase). Filosofia romanului, pe un portret de ansamblu, cred ca e asta: burta sa ne fie plina, caci gustul il dregem noi cu niste tuiculita. Si e pacat. Am putea face inclusiv din cateva mancaruri ale noastre un brand de tara. Dar ne pasa? Suntem prea saraci, probabil, de aceea ne gandim nu la ce avem de mancare, ci la cat avem sau daca avem. Poate lucrurile se vor schimba atunci cand cornul abundentei despre care vorbeai la un moment dat nu va fi, pentru noi, doar pe sfert plin.
Lucian Dan Teodorovici (n. 17 iunie 1975, Radauti, Suceava) este coordonator al colectiei „Ego. Proza” a Editurii Polirom si senior editor al saptamanalului Suplimentul de cultura. Intre 2002 si 2006, a fost redactor-sef al Editurii Polirom. A colaborat cu proza, teatru si articole la diverse publicatii din tara si strainatate, printre care Au sud de l’Est (Paris), Transcript (Londra), Lampa (Varsovia), Magyar Lettre Internationale (Budapesta), The Guardian (Londra), Absinthe (S.U.A). Intre 2005 si 2008 a fost coscenarist al serialului TV Animat Planet Show, difuzat de Antena 1. Este scenarist al lungmetrajelor cinematografice O secunda de viata (in regia lui Ioan Carmazan), Sunt o baba comunista! (in regia lui Stere Gulea), Lindenfeld (in regia lui Radu Gabrea) si al scurtmetrajelor Bomboane de ciocolata, O zi buna si Dupa giste, toate premiate si finantate de Centrul National al Cinematografiei din Romania. Volume publicate: Cu putin timp inaintea coborarii extraterestrilor printre noi (roman, Editura OuTopos, Iasi, 1999; ed. a II-a revazuta si adaugita, Editura Polirom, Iasi, 2005); Lumea vazuta printr-o gaura de marimea unei tigari marijuana (povestiri, Editura Fundatiei „Constantin Brancusi”, Targu-Jiu, 2000); Circul nostru va prezinta: (roman, Editura Polirom, Iasi, 2002; ed. a II-a revazuta, Editura Polirom, 2007); Atunci i-am ars doua palme (povestiri, Editura Polirom, Iasi, 2004), Celelalte povesti de dragoste (roman, Polirom, 2009). Coautor, impreuna cu Dan Lungu si Catalin Mihuleac, al volumului de teatru Antologia DramatIS (Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2008). Coautor, impreuna cu Florin Lazarescu si Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula (Editions Non Lieu, Paris, 2007). Coordonator, impreuna cu Dan Lungu, al volumului Str. Revolutiei nr. 89 (Polirom, Iasi, 2010).
In 2009, volumul de povestiri Atunci i-am ars doua palme a aparut in traducere germana (Pop Verlag, Ludwigsburg), iar romanul Circul nostru va prezinta: a fost tradus si publicat in S.U.A. (Dalkey Archive, Champaign-Illinois) si Ungaria (L’Harmattan Könyvkiadó, Budapesta), urmand a fi tradus si publicat in Italia (Aisara Edizioni, Cagliari), Bulgaria (Paradox Publishing, Sofia) si Egipt (Sphinx Publishing, Cairo). De asemenea, volumul Celelalte povesti de dragoste este in curs de aparitie la Aisara Edizioni, Italia. A publicat in numeroase antologii de proza din Romania si din strainatate, ultima aparitie fiind in Best European Fiction 2011, prezenta ce a atras semnalari elogioase in publicatii importante, cum ar fi New York Times (S.U.A.).
