Se poate şi fără fonduri europene
“Dintre podgoriile şi centrele viticole din jurul şi imediata vecinătate a oraşului Iaşi, o importanţă deosebită prezintă şi podgoria Tomeşti-Iaşi. […] Vinurile de Tomeşti sunt armonice, vioaie la degustare, fragede şi plăcute la băut”
Acad. Valeriu D. Cotea
Habar n-am câţi dintre noi mai ştiu astăzi de existenţa vinurilor de Tomeşti. Chiar dacă sunt atestate documentar în prima jumătate a secolului al XVIII-lea (cu siguranţă însă că sunt mai vechi), şi erau prezente, alături de roşiile de la Uricani şi albele din via “La Pietrărie” (Bucium) pe mesele de la antebelica “Boltă Rece“, păreau deja să fie condamnate la uitare. Fiindcă, dacă pentru ieşeanul trecut de o anumită vârstă, Tomeşti înseamnă în primul rând carne de porc şi sursă de arome pestilenţiale pentru oraş (măcar din punctul ăsta de vedere, bine c-a dat faliment Comtom-ul!), pentru cei mai tineri el înseamnă eşuatul proiect de hazna (ecologică, desigur!) şi locul cel mai probabil de relocare al halelor industriale. Câte-or mai fi şi alea.
Păi şi vinul? Adică vinul ăla de-adevăratelea, nu cel “de boltă” produs de nea Gheorghe? O să râdeţi, mai există. Am făcut cunoştinţă zilele trecute cu el, dus de mânuţă de un bun prieten, conform principiului “cum, băi, zici că scrii despre vin şi habar n-ai ce se întâmplă la o zvârlitură de băţ de tine?” “Păi nu vinifică Buciumul ce-i acolo?” “Lasă, hai că te luminez eu.”
Cam aşa am ajuns, după o pauză de măcar 10 ani, într-un Tomeşti pe care l-am recunoscut cu greu. Dar nici nu m-a interesat problema foarte tare. Urma să gust, pentru prima oară, vin de Tomeşti adevărat. Nu făcut artizanal în beci, nu din “1001”, nu…
Şi n-am mai apucat să-mi duc gândurile până la capăt. Inginerul Mihai Ţibu ne ura deja bun venit. Ce-a urmat, citiţi în continuare.
Mi-am pus mari speranţe în fondurile astea, dar din păcate…
Încă din Iaşi aflasem că tot ce urma să văd a fost realizat prin forţe proprii, fără nici un fel de finanţare europeană. Aşa că prima întrebare a venit de sine, fără nici o pregătire prealabilă. La fel şi răspunsul. “În 2008 am avut 60 de puncte şi s-a intrat cu 61 de puncte. Proiectul mea a fost declarat eligibil, dar fără finanţare, şi a fost reportat pentru următoare sesiune. Pe parcurs au scos o altă grilă de selecţie, cu alte punctaje, mi-au tăiat utilajele de mediu şi au rămas doar formele asociative. Eu, fiind membru al Patronatului Naţional al Viei şi Vinului (PNVV), trebuia să devin membru al unui grup de producători. Am rămas cu 40 de puncte în momentul ăla. Norocul meu a fost că, între timp mi-am făcut documentele pentru licenţa de fabricaţie şi am obţinut încă 10 puncte, am completat dosarul, dar mai mult de 60 de puncte tot n-am scos. Nu mi s-a părut corectă schimbarea regulilor jocului pe parcurs, chit că au existat o grămadă de justificări; am trimis un memoriu, am primit tot soiul de explicaţii ambigue. In fine, mai vedem…” Păi să deduc, mă bag şi eu în seamă, că nu-i adevărată teoria că fondurile europene au salvat viticultura românească? “O, ba da, pentru reconversie e cât se poate de adevărat, dar pentru producţie uite că se mai poate şi aşa.”
Nu, nu e trist inginerul Mihai Ţibu când îmi povesteşte peripeţiile sale “europene”. Mai curând pare un om care s-a împăcat cu situaţia şi e foarte mândru pentru realizările sale prin forţe proprii. “Cu sacrificii nu mari, enorme…” Dar uite că a reuşit s-o scoată la capăt anul ăsta, iar gândurile nu se mai întorc decât arareori spre trecut, n-are rost, e prea mare îngrijorarea pentru viitor.
La anul va fi jale, iar oamenilor oricum le piere interesul
“Via la -20º-22ºC începe să aibă probleme, ori iarna asta au fost -27º-28ºC. Pierderile deja sunt peste 60%, chiar 70% în anumite zone, depinde de altitudine, de poziţia plantaţiei, de soi… Dacă intervenim la timp, putem să mai reducem din pierderi, dar producţia va fi oricum mult diminuată şi cheltuielile mult mai ridicate. Oricum, din cauza costurilor, de la an la an suprafaţa totală de viţă de vie lucrată se împuţinează vertiginos, iar după iarna asta o să rămână foarte puţină. Nelucrată o să mai fie, dar…” Mda, cam asta pare să fie principala problemă. Pur şi simplu nu mai rentează să cultivi viţă-de-vie. Şi-mi exemplifică repede cu situaţia dramatică a unei alte (foste) celebre podgorii ieşene, Şorogari, unde are şi el în arendă ceva teren. “La Şorogari, din circa 300 de hectare cât avea podgoria, se lucrează în jur de 70 de hectare. Ce mai au proprietarii care mai întreţin, să zicem încă 20 de hectare. Deci 200 de hectare au plecat. Şi mai pleacă… Că şi omul, când a tras linie la sfârşitul anului şi vede cât a cheltuit, îi piere cheful. Şi dacă produce doar struguri, sigur nu-i iese. Se cheltuie 6.000-6.500 de lei pe hectar de vie. Să zicem că are o producţie foarte bună, de 10 tone, şi la un preţ iarăşi bun, zic, în comparaţie cu 0,5-0,6 lei cum a fost în Vrancea, de 0,8 lei, ies 8.000 de lei. Scăzând întreţinerea, 6.000, şi arenda, 20-25%, ieşi pe 0. Deci nu mai ai cu ce să porneşti. Şi asta vă spun, într-un an foarte bun, cu o producţie de 10 tone, cum a fost anul trecut, care nu ştiu când se va mai repeta.”
Şi asta e situaţia prezentată pe scurt, în faţa unui ziarist clar mai interesat de vinuri decât de viticultură. Dar parcă mi-a citit editorialul din numărul trecut (l-o fi citit?), aşa că mă lămureşte în continuare. Şi bine face. “E o zonă mai vulnerabilă Şorogari, expusă la temperaturi mai scăzute. În Bucium doi ani la rând am avut producţii constante, 8-10 tone. Asta m-a ajutat totuşi să mă menţin. Am lucrat şi la Şorogari, şi în Copou, şi la Tomeşti, şi la Bucium… Copoul şi Şorogariul sunt cele mai vulnerabile la îngheţuri, la grindină…”
Păi bun, îmi zic în sinea mea, în fond câte vile se pot face? Lasă că vor profita producătorii mari, tot remarca Ovidiu Gheorghe fărâmiţarea excesivă, or să cumpere viile mai ieftin, suprafeţe mai întinse de exploatat, hai că n-o fi dracu’ aşa de negru. Însă încep să-l bănui pe inginerul Ţibu că-mi citeşte gândurile, fiindcă-l şi aud spunând: “Cel mai trist lucru pe care-l aud e că marii producători, cu excepţia Cotnariului, vor să se debaraseze de obligaţia de a întreţine plantaţia de vie, preferă să achiziţioneze struguri. Vrancea este foarte aproape de noi…”
Baza rămâne consumatorul de rând
Ei, dar gata cu problemele, în fond am venit să fac un reportaj despre un producător de vin, ia să-l vedem cum se descurcă. “Anul trecut am avut 60 de hectare, anul ăsta cam tot pe-aici o să fie, toate în arendă. Eu iau în arenda plantaţia de vie, o întreţin pe toată durata anului şi dau proprietarilor un procent din producţie, stabilit prin contractul de arendă. Până acum au luat struguri, dar şi pentru ei va fi bine dacă vom putea să valorificăm altfel produsul.” Păi da, că era să uit, e primul an de producţie pentru “Crama Ţibu”, cu toate bucuriile, emoţiile şi grijile începutului. Inclusiv cu planuri pentru viitor: “Acuma, după ce-i stabilizat tartric, vreau să fac analizele şi, care va fi potrivit, vreau să-l pun la învechit.” Păi şi îmbutelierea? “Vreau să şi îmbuteliez un segment mic din producţie, am luat deja o maşină mică de îmbuteliat, un dopuitor, etichetele se pot pune şi manual la început, dar nu ştiu cât voi reuşi anul ăsta, trebuie să iau şi licenţa de îmbuteliere, antrepozitul fiscal, toate actele. Aşa că, deocamdată, vând numai la un magazin mic pe care l-am deschis în cartierul Alexandru cel Bun şi aici direct.” A, deci există şi un magazin, habar n-aveam. Şi merge să vinzi vin vrac cu 5 lei litrul? “Ce să zic: cine a intrat prima oară, a doua oară n-a mai intrat singur. Şi vorbesc de consumatori normali, cei despre care se spune de obicei că n-au mari pretenţii şi se mulţumesc cu vin de 3-3,5 lei litrul. Baza rămâne consumatorul de rând, pe el trebuie să-l convingi.”
Tare bun mai e Aligoté-ul de Iaşi
Păi hai să mă conving şi eu. Ia să vedem, câtă treabă avem? “Aligote, Traminer, Muscat Otonel, Fetească Albă, Sauvignon, Riesling şi Merlot.” E drept, pe domnul inginer îl cam nemulţumeşte cum i-a ieşit Rieslingul (“a acumulat cel mai mult zahăr, a ieşit cam slăbuţ, 10 grade, am avut o producţie cam mare pentru potenţialul lui”) şi oricum au fost probleme cu dulceaţa în exces a strugurilor din producţia anului trecut (“doar Aligote-ul ce-l am mai sec şi, oarecum, Feteasca.”) Ei, deja încep să-l bănui de modestie în exces, Traminerul e chiar bun, Feteasca nu-i aşa de păcătoasă după cum ne avertizează, da, Merlotul e cam dulce pentru gustul meu, dar deja nu mă bazez prea mult pe simţurile proprii fiindcă, dacă Mihai Ţibu a făcut vreo greşeală, atunci aceea a fost că primul vin oferit oferit spre degustare a fost Aligoté-ul. Sigur, foarte corect dacă ne luăm după regula de la sec la dulce (apropo, foarte bun Muscatul), dar soiul ăsta i-a ieşit atât de bine încât (ruşine mie!) gustam din celelalte pahare şi tot la el mă gândeam. Uite, domnule, că se mai poate bea Aligoté bun în Iaşi. Şi la Casa Olteanu, şi la Crama Ţibu…
