Romanii au inca probleme cu stima de sine
E tare greu,incercand sa stai de vorba cu scriitorul, sa nu incerci sa-l iscodesti si pe sociologul Dan Lungu. Am incercat totusi sa rezist tentatiei, drept pentru care dialogul de mai jos ramane, totusi, in limitele pe care mi le-am propus cand am inceput aceasta serie de interviuri. Asa ca urmeaza mai la vale doar o conversatie despre placerile gastronomice ale unuia dintre cei mai tradusi scriitori romani contemporani (la un moment dat era „cel mai”, dar cum nu sunt teribil de la curent cu astfel de clasamente, prefer sa nu risc )
La ce „viață internațională” ai, fără să vreau vine prima întrebare: mâncare românească sau străină?
Mâncarea locului. În materie de gastronomie, sunt un explorator. Un aventurier. Îmi place întotdeauna să încerc ceva nou. Oriunde ajung, explorez lumea în care mă aflu, așa că nu las nici papilele gustative să șomeze. Mereu încerc mâncărurile specifice locului, preparatele tradiționale și sunt foarte atent la ce se discută la masă. Cultura conversației este foarte diferită… Mi s-a părut că italienii vorbesc foarte multă politică, în timp ce, de pildă, francezii la masă discută preponderent despre… mâncare. Savoarea bucatelor are legături subtile atât cu simțul estetic, cât și cu reflecția științifică. Noi venim dintr-o societate în care papilele gustative au fost prea puțin cultivate – penuria alimentară ne-a ascuțit instinctul de supraviețuire și ne-a ucis plăcerea de a degusta, a transformat bucatele în alimente, iar epistemologia rigidă marxist-leninistă ne-a atrofiat simțul detaliilor semnificative și a cunoașterii exploratorii atât de dragă etnologiei.
Capitolul „mâncărurile copilăriei” ce-ar cuprinde?
Aici lucrurile sunt complicate, pentru că mereu am pendulat între părinți și bunici, ceea ce înseamnă că am alternat și registrele culinare. De acasă, îmi amintesc puiul cu smântână și mărar, ciorba de găină, mămăliga cu brânză de vaci și smântână, răciturile de cocoș, ursul cu brânză, pârjoalele, fasolea scăzută, sarmalele, cârnații și șunculița afumată, julfa de Crăciun, plăcintele cu dovleac, ștrudelul cu mere și scorțișoară, cozonacii fabuloși și multe altele. De la bunicii din partea mamei, mi-au rămas în special gustul de mere coapte pe plită și cel al unei „prăjituri” țărănești, numite mălai, pe care o coceau la rulă și se mânca cu smântână deasupra. În ce privește bunicii din partea tatălui, din zona Prutului, dincolo de mâncărurile tradiționale făcute la cuptorul din curte, cu un gust absolut special, dintre care budinca era preferata mea, îmi amintesc și exoticii tocmagi cu lapte sau chisălița de prune verzi, cu zahăr.
Care-s felurile de mâncare pe care vrei să le găsești cel mai des în farfurie?
Ciorbă de perișoare, pește, pui la grătar, răcituri, sarmale, salate cu rucola…
O masă bună te inspiră sau muza ta nu-i prea mofturoasă?
Când scriu, mănânc foarte puțin. Uneori nici nu țin minte ce am băgat sub nas. Dar cât timp îmi fac planul de bătaie, o mâncare delicioasă îmi dă multe idei bune, mă stimulează…
Gătești sau te mulțumești cu mâncatul?
Gătesc din când în când, lucruri simple. Totuși, în ultima vreme am încercat să pătrund secretele gulașului, care mi-a ieșit foarte bun, și ale supei de dovleac care, din păcate, nu seamănă nici pe departe cu cea mâncată la Viena.
Sociologul Dan Lungu ce-mi răspunde dacă-l întreb de ce nu-și prea iubesc românii gastronomia?
Încă au probleme cu stima de sine.
Gata, umplem paharele. Ce preferi: vin, bere sau tărie?
În principiu, vin. Dar nici un degetar de pălincă sau armagnac nu mă lasă indiferent.
Dacă te rog să-mi dai o definiție a vinului bun, ce răspunzi?
Nu știu de ce, pentru mine vinul bun are legătură cu cerul gurii. Trebuie să-ți dea senzația de imponderabilitate, iar aceasta este percepută cu cerul gurii.
Scriitorii noștri sunt traduși în alte limbi și au succes, gastronomiei românești ce-i lipsește?
O bună promovare, un preț accesibil și o diasporă care să n-o discrediteze sau compromită.
Dan Lungu (n. 1969, Botoșani) este unul dintre cei mai apreciați și mai traduși scriitori din noua generație, cărți ale sale fiind publicate în zece limbi: franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă și turcă.
Conferențiar la Catedra de Sociologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, a făcut studii postdoctorale la Sorbona și este redactor al revistei „Au Sud de l’Est” (Paris). În 1996, inițiază la Iași grupul literar Club 8. Intre 2001 si 2002, redactor-șef al revistei de cultură Timpul. În 2005, face parte din grupul de scriitori români invitați la „Les belles étrangères”, Franța, alături de autori ca Gabriela Adameșteanu, Ştefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun sau Simona Popescu. Romanul de debut, „Raiul găinilor” (2004; ediția a II-a, 2007; ediția a III-a, 2010, Ed. Polirom), a fost patru luni în topul vânzărilor editurii franceze Jacqueline Chambon, iar ediția germană a fost declarată, în decembrie 2007, cartea lunii în Germania. Cel de-al doilea roman, „Sînt o babă comunistă” (2007; ediția a II-a, 2010, Ed. Polirom), se află în curs de adaptare cinematografică în regia lui Stere Gulea, în 2009 a fost cea mai tradusă carte românească, iar versiunea franceză a cărții a fost dublu nominalizată la Premiile Jean Monnet (Franța, 2008). Al treilea roman, „Cum să uiți o femeie” (2009, ediția a II-a, 2010, Ed. Polirom) a fost tradus imediat în germană, franceză și maghiară. Tot la Polirom a mai publicat două volume de proză scurtă, „Băieți de gașcă” (2005) și „Proza cu amănuntul” (ediția a II-a, 2008). La aceeași editură, alături de Radu Pavel Gheo a coordonat volumul colectiv „Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism” (2008), iar alături de Lucian Dan Teodorovici volumul „Str. Revoluției nr. 89” (2009).
I se montează piesele Cu cuțitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, 2002), Nuntă la parter (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, 2003; spectacol-lectură la Teatrul Luceafărul, Iași, 2006 în cadrul proiectului DramatIS) și Vrăjitoarea pofticioasă (piesă pentru copii, Teatrul Luceafărul, Iași, 2008 ). Piesa Parcă așa se spune, nu? a fost una dintre câștigătoarele Bursei de texte noi Dramafest, ediția 2008.
Este distins cu Premiul Societății Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalității, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iași, pentru proză (2005), Premiul „V. Pogor”, al Primăriei Municipiului Iași, pentru activitate literară (2007), Personalitatea culturală a anului (2009), Premiul USR, filiala Iași, pentru proză (2010).
Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Mai multe detalii despre Dan Lungu aflati aceesind siteul personal al acestuia: www.danlungu.eu.
