Moșia Cai de Vis – crâmpeiul de rai din Vârful Câmpului
Deși, prin tată, sunt pe jumătate botoșănean, trebuie să recunosc: de Vârful Câmpului am auzit pentru prima oară abia dintr-o trimitere făcută de Păstorel*; cât despre ajuns până acum pe-acolo, nici vorbă. Așa că am acceptat cu mare bucurie invitația lui Florin Bărhălescu și a Andreei Marc (adică Icar Tours) de a mă alătura unei expediții până la Moșia „Cai de vis”. Mai ales că vizita de anul trecut de la Dumbrava fusese una cât se poate de memorabilă…
Și n-am regretat nici măcar un moment deplasarea, chiar dacă bătrânele mele picioare au cam găsit de cuviință să protesteze după aceea (de aceea vine și povestirea asta mai târziu decât ar fi fost cuviincios). Dar cum aș fi putut să regret, atâta vreme cât am descoperit în județul vecin și prieten un adevărat petec de rai, încărcat de frumusețe și istorie (așezarea e atestată documentar din 1392, când Roman Vodă îi dă lui Ionaș Viteazul trei sate pe Siret)?
Un strop de Sadoveanu, mult teatru și o moșie în adevăratul înțeles al cuvântului
Nu poți, dacă tot te afli în lunca Siretului, să nu-ți aduci aminte de Sadoveanu. Mai ales că peisajul chiar pare rupt dintr-o altă lume, mai veche și mai bună. Numai că n-am apucat să mă gândesc prea mult la marele romancier născut la Pașcani: proza a cedat politicos locul dramaturgiei (ca să zic așa), fiindcă am fost preluați încă de la poarta moșiei de actorul Daniel Badale (de la Teatrul Național din București), un împătimit al locurilor care, dacă tot se afla în zonă, a acceptat cu mare bucurie să joace rolul de amfitrion (vorba vine „să joace”, se vedea așa de clar că-i îndrăgostit până peste urechi de locurile alea…).
Ne-a condus, așa desculț cum era (nicio legătură cu Zaharia Stancu!) prin întreaga moșie: pe la cai, pe la vaci (caprele erau plecate pe imaș), pe la găini, ba chiar ne-a prezentat și mica mascotă, un superb pui de căprioară, găsit beteag în pădure și luat îngrijire temporară.
Și ne-a mai povestit o grămadă de întâmplări cu marii actori ai vremurilor trecute; mai ales cu profesorul său, Dem Rădulescu, dar și cu George Calboreanu, Amza Pellea, Octavian Cotescu…. Așa că (știu, mă repet) chiar m-am simțit într-o altă țară și o altă Moldovă. Mai veche, mai bună, și cu un cu totul alt sistem (și respect) al valorilor… Mulțumesc, Daniel!
Și totuși caii…
Și totuși caii reprezintă centrul moșiei Cai de Vis (că de n-ar fi, altfel s-ar chema, nu?). Așa că Daniel Badale i-a cedat locul la microfonul imaginar lui Vlad Iftime, gazda noastră. Care printre povești hazlii, care ne-au smuls hohote de râs, a știut să strecoare cu delicatețe și povestea adevărată a moșiei: una poate mai puțin spectaculoasă (că doar munca și tenacitatea nu fac rating, nu?), dar care ne-a lămurit cum a fost posibilă apariția acestui domeniu încântător.
Și tot el ne-a prezentat și caii, de la cei de competiție, până la cei blânzi, pe care pot să-i încalece și vizitatorii moșiei. Că doar manejul, după cum puteți vedea în poza de mai sus, e pregătit!
Brânzeturi extraordinare și vinuri pe măsură
Bine-bine, mă veți întreba în acest moment (și pe bună dreptate!): totuși ce caută reportajul ăsta într-un spațiu cât se poate de gastronomic? Păi foarte simplu, iubiți comeseni, vizita la Cai de Vis a avut și o componentă cât se poate de gustoasă. Și dacă despre vinurile de la Gramma, cărate până acolo cu sudoarea frunții de Marian Olteanu, n-are rost să vă mai spun nimic (că doar v-am prezentat deja Aligoté-ul, Feteasca Regală și Cuvée-ul), în schimb asupra sortimentelor de brânză pe care le-am descoperit aici merită să ne oprim un pic. N-am gustat decât vreo șase dintre ele (nu bag mâna în foc că am apucat câte o feliuță din fiecare), dar cel puțin telemeaua, cașcavalul cu nuci și cel cu ardei gras m-au pus serios pe gânduri (vă dați seama că în clipa asta înghit în sec, da?). Și atenție, producția de brânză de la Cai de Vis nu-i vreun moft: deja nu mai puțin de șapte dintre brânzeturile făcute aici figurează pe lista produselor tradiționale înregistrate la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale: brânza telemea de capră „Bogza”, brânza frământată „La Morișcă”, cașul de capră „Pietriș” (înregistrate în 2009) și cașul de vacă „Sirețel”, telemeaua de vacă „Ianoș”, urda de capră „Miorița” și cașcavalul de vacă „Florica” (înregistrate în 2011).
În loc de încheiere
Să le spun un biet „mulțumesc frumos” tuturor celor „vinovați” că mi-au oferit aceste clipe încântătoare mi se pare prea puțin. Așa că am să închei altfel: dragii mei, România veche și adevărată există în continuare. Dar, după cum probabil deja știți (sau doar bănuiți), a fost nevoită să se ascundă departe de mizeria orașelor, suficiența mass-mediei „cu rating” și agresiunea „civilizației moderne”. O bucățică din ea se află la Vârful Câmpului: dacă nu mă credeți, mergeți s-o vedeți. Dar descălțați-vă când intrați pe poartă.
Bibliografie (că poate vrea cineva să mă caute de plagiat…)
În caz că vi s-a părut finalul din cale-afară de entuziast și liric, vă poftesc să citiți și părerile celorlalți participanți la expediție: Florin Adamache, Ioan Tărâță, Ciprian Vacariu, Bogdan Alupoaie, Andreea Marc, Daniel Damian, Alexandra Bohan, Andreea Tărâţă, Anda Pintilei, Anca Gîlcă, Pavel Arcana, Ines Prodan, Pavel Stan, Cătălin Baciu, Maura Anghel, Roxana Holban, Mădălina Stafie, Gabriela Butnaru și Andrei Butnăraşu. Sper că n-am uitat pe nimeni; dacă totuși am comis-o, rog să fiu degrabă tras de mânecă!
_________
* în articolul Batog, apărut în 1957 în revista Magazin și republicat în Gastronomice, 1973, pp. 20-22
Deci am mancat branzeturi cu buletin! Curat traditionale! Merita inca o degustare, ca sa ma lamuresc care mi-au placut mai mult.
Merită chiar mai multe 🙂
Ultima poza e superba.
Mulțumesc 🙂