Mielul nostru care nu-i de toate zilele
De Paști, se știe, aproape tot românul mănâncă miel, fie el deghizat în borș, drob ori friptură, acompaniat de o salată verde cu ridichi, după ce în prealabil a ciocnit câteva ouă roșii și taman înainte de a se înfrupta din pască și cozonac. Nimic de zis, e un meniu tradițional, foarte plăcut și pe care îl respectăm, total sau parțial, fie și numai din motive de tradiție. Mâncăm zdravăn în prima zi, mai gustăm puțin la prânzul următor și gata, următorul miel îl cumpărăm la anu’ și la mulți ani, hai noroc vecine, Hristos a-nviat! În cel mai bun caz, ne mai revoltăm puțin și retoric când aflăm că toți mieii ne pleacă spre Turcia, stivuiți cu grijă în nenumărate TIR-uri (discuție de șpriț, nu se pune!). După care ne aducem aminte de fiul oii abia în anul următor, când tot ciclul descris mai sus se repetă implacabil. Timp în care în farfuriile noastre poposesc doar porcul și pasărea, deranjate uneori de o bucățică de vită (mă refer doar la carne, vegetarienii sunt rugați să nu se revolte!)
Chiar așa, oare de ce n-om mânca noi, românii, carne de miel mai des? E bună, e fragedă, e ieftină (uitați de specula specifică Sărbătorilor pascale!) și n-ar fi chiar o problemă să o găsim pe aproape întreaga perioadă a anului. Unde mai pui că pe teritoriul mioritic mai sunt cunoscute și alte rețete, dintre care mielul haiducesc, copt în blană într-o groapă plină cu jăratec, merită oricând un premiu de excelență.
Detractorii tinerei ovine au la îndemână doar două argumente, ambele demontabile cât ai bea un pahar de pelin. Mai întâi, susțin ei, nu-nțelegi nimic din carnea lui, mai mult oase și puțină carne pe deasupra. Și unde mai pui, în al doilea rând, că amărâtă aia de cărniță mai are și acel miros specific, de care a scăpat parțial doar oaia aia de Dobrogea (batal!).
La primul argument se răspunde lesne că bine-i zic occidentalii micuțului care are până la 10 kile „miel de lapte”, că altceva nici nu-i, mielul propriu-zis fiind, zic ei și au perfectă dreptate, cel care are între 10 și 20 de kilograme (uneori chiar mai mult) și o vârstă cuprinsă între 80 și 130 de zile. La gramajul astă are carne pe oase? Ba bine că nu! Dacă Paștele cade prea devreme, apar probleme, desigur, dar e clar că după aceea nici capul n-ar trebui să ne doară. Și cum ăsta e intervalul de timp despre care vorbeam, putem bea prima gură din pelinul respectiv.
În ceea ce privește mirosul, treburile sunt și mai simple. Nu carnea e cea care are mirosul respectiv, ci grăsimea. Așadar, nu ne rămâne decât să-l degresăm cu grijă, parțial sau chiar total, să-i dăm condimentele care-i plac (usturoiul și rozmarinul vor fi întotdeauna primele pe listă), după care nu ne rămâne decât să constatăm că pariul cu timpul și pelinul e câștigat. Carne este din belșug, ba chiar mai și miroase foarte bine.
Putem așadar mânca miel și după Paști? Desigur, numai să vrem. Mergem la turci, îi recuperăm și să te ții bairam. Că teoria de mai sus o fi ea corectă, dar până să găsim miel în piață și în magazine și vara, mai va! Așa că multă vreme va mai trece până când turcii nu ne vor mai spune aferim! pentru miel nouă, ghiaurilor.
Cât despre pelinul invocat în narațiune, firește că a fost doar o figură de stil, să nu deduceți că s-ar fi apucat producătorii să recupereze această veche tradiție…
…noroc ca otomanii sunt raspanditi si macelariile halal sunt destule, cel putin in Bucuresti. Başca asistenţa otomana în materie de condimente. Drept e, mielul de Anatolia pare un alt animal :D. Nu mai vorbesc de chebapurile cu bul biber
Paste fericit!
Sa aveti parte de multe bucurii, de sanatate si sa fiti fericit impreuna cu familia.
Multumesc frumos și Hristos a-nviat!
Nu se putea spune mai bine oful meu!! Noroc ca am o macelarie arabeasca aproape ca pana a aparut deja faceam cu nervii cautand carne de miel, in afara de perioada pascala.
Adica nu oaie batrana!