Lui Barbu Ştirbey i-ar fi plăcut sigur de Oliver Bauer
Şi când spun Barbu Ştirbey, nu mă refer la domnitorul post-paşoptist, ci la nepotul său, fireşte, care nu a fost doar premier sau negociator al ieşirii României din al doilea război mondial, ci şi unul din marii producători de vin ai perioadei interbelice.
De ce cred lucrul ăsta? Păi fiindcă am avut recent prilejul să particip (la Good Point) la o degustare de vinuri de Drăgăşani unde, în prezentarea lui Oliver Bauer, tatăl lor, au defilat prin paharele noastre Crâmpoşia, Sauvignon-ul, Tămâioasa şi Rosé-ul din 2009, urmate de Merlot şi Novac (promoţia 2006). Nu intru în alte amănunte asupra evenimentului propriu-zis, găsiţi toate detaliile pe blogul gazdei, aşa că n-are nici un rost să repet ce spune Răzvan Avram acolo.
Cum mi s-au părut vinurile? Păi cred că aţi dedus deja din titlu. Aşa că nu vă mai spun decât că mai la vale urmează o scurtă prezentare, foc de subiectivă, a vinurilor gustate, cu promisiunea că, măcar la vreo două dintre ele, am să revin la un moment dat cu o cronică mai detaliată. Pânâ una-alta, mulţumiţi-vă cu două-trei fraze la fiecare. C-aşa-i la degustare, iei două guriţe şi treci la următorul…
Crâmpoşie selecţionată, 2009, sec, 13,5% vol.
„Ce-i Crâmpoşia? E o ţărăncuţă/Dar care place tare la boieri“. Aşa scria Păstorel despre vechiul vin al Drăgaşanilor (găsiţi catrenul complet în volumul postum Inter Pocula, Dacia, Cluj, 1973, p. 42). Numai că versiunea 2009 nu se potriveşte absolut deloc cu prima parte a caracterizării (altminteri o să le placă boierilor în continuare, sunt sigur de asta!) Nu, nu prea e un vin uşor, de vară şi de băut cu cana (la 13,5% nici nu prea avea cum), ci un sec curat, chiar niţel dur, cu o aromă de vară oltenească în livadă de gutui, meri şi peri. O să se potrivească perfect cam la toate mâncărurile de legume (că doar suntem în Oltenia, nu?), dar şi la cele de pui, de la un banal copan cu cartofi prăjiţi şi până la, să zicem, o plăcintă din acelaşi galinaceu. Iar dacă m-aş apuca vreodată de gătit păpuşi de dragavei, atunci cu siguranţă că un pahar de Crâmpoşie aş vrea să am la îndemână.
Sauvignon Blanc, 2009, sec, 13,5% vol.
Multă, multă eleganţă în vinul ăsta foarte bun (nici măcar a pipi de pisică nu prea miroase, dar i-a liniştit Oliver Bauer pe amatori că asta va veni cu vârsta!). Aromele suave de gutui şi ananas vor ajuta vinul ăsta să se potrivească perfect cu nişte cărnuri albe preparate mai sofisticat. Un piept umplut cu legume sau un pui cu banane sunt doar două exemple care mi-au venit mai repede în minte.
Tămâioasă Românescă, 2009, sec, 13,5% vol.
Probabil cel mai surprinzător vin degustat. Şi care mi-a plăcut la nebunie, poate fiindcă mi-a confirmat bănuiala mai veche că un conţinut mai mare de zahăr nu face altceva decât să îngreuneze aroma licorii (mai sunt şi excepţii, fireşte, dar nu la ele mă gândeam). Am găsit în pahar un vin încântător, uşor, parfumat discret, cu o corpolenţă exact cât să-l facă graţios. Va fi tare greu de asociat la mâncare (sunt niţel pripite, ca să nu zic altfel, trimiterile la bucătăria asiatică în general), dar putem să-l însoţim cu un pui cu sos de rodie şi nuci. Vreţi musai o chinezărie? Atunci hai, fie, un pui dulce-acrişor. Dar cel mai bine o să meargă pe o terasă, seara, după o zi toridă, bine răcit şi însoţit doar de o conversaţie uşoară şi plăcută.
Şi să fim bine înţeleşi: la desert am să vreau în continuare o tămâioasă cu un conţinut mai ridicat de zahăr. Fiindcă una n-o exclude pe cealaltă.
Rosé, 2009, sec, 13,5% vol.
Primul lucru care mi-a sărit în papile la rosé-ul ăsta obţinut din Cabernet a fost aciditatea lui niţel cam mare pentru gustul meu, dar am senzaţia că a fost doar problema mea, ceilalţi participanţi la degustare fiind absolut încântaţi, unii dintre ei, oameni pricepuţi şi serioşi, declarându-l vinul serii. Aşa că n-am să mă dau bătut cu una, cu două, dar nici n-am să-l beau, pur şi simplu, de sete, ci am să-l asociez cu nişte mâncăruri care vor fi mai mult decât bucuroase să scape de albele foarte seci şi cam banale cu care se însoţesc de obicei. Aşa că reţineţi: vinul ăsta foarte vioi va întovărăşi minunat un pui la ceaun cu mujdei şi mămăligă, iar perfecţiunea va fi atinsă, cred că aţi şi ghicit, alături de olteneasca saramură de pui, preparată după toate regulile artei (c-ar fi păcat să punem lângă rosé-ul ăsta o torocală oarecare). Terroir-ul, bată-l vina!
Merlot, 2006, sec, 14% vol
Un an în butoaie de stejar, în sticlă până-n zilele noastre, aţi ghicit deja că discutăm despre un altfel de vin. Teribil de elegant şi armonios, nu te agresează cu nimic (nici vanilie, nici tanini „impetuoşi“, nimic!), învăluindu-te într-o aromă de fructe roşii, dintre care se detaşează uşor cireşele negre. Va fi absolut minunat lângă cele mai fine tocături, de la pârjoale şi sarmale-n foi de varză dulce, până la strudel de miel şi terină cu ciuperci. Sau, la fel de bine, lângă un viţel Romanoff .
Vânat? Doar cu pene, sau dacă ştiţi să-l gătiţi pe cel cu păr fără să băiţuiţi carnea. Da’ mai bine căutaţi un roşu mai nervos.
(Of, ce ţi-e şi cu vânatul ăsta, e recomandat la toate vinurile roşii precum fructele de mare la cele albe, sau mâncarea asiatică la cele aromate…)
Novac, 2006, sec, 14% vol
Nu ştiu cum să descriu altfel vinul ăsta decât „românesc“, în cel mai bun sens al cuvântului. N-are nici o legătură cu moda zilelor noastre, şi e grozav aşa. Însă nu-s de-acord cu prezentarea oficială că ar fi sălbatic, „aidoma regiunii în care s-a născut“. Ca să vă daţi seama mai bine, gândiţi-vă că sunteţi un mare maestru al grătarelor de porc (am ghicit, nu?) şi aveţi nevoie de un vin care să vă pună pe deplin fripturile în valoare. Exact, ăsta e! Iar pentru ca totul să fie perfect, în fundal trebuie să se audă Fărâmiţă Lambru, şi al său „La crama din Drăgăşani“ („Cu un vin de zile mari…“) Însă reţineţi, Novacul ăsta trebuie băut cu paharul, nu cu cana!
