Filoxera în România? Parc-a fost ieri…
Mai întâi să precizăm repede și de la bun început, pentru cei care nu știu, că filoxera (Daktulosphaira vitifoliae) este un dăunător al viței-de-vie, care atacă rădăcinile. A distrus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mare parte din viile europene. A venit din America de Nord și a fost semnalată mai întâi în 1861/1863 în Franța, la Pujot (departamentul Gard, în Languedoc-Rousillon).
În România, prezența ei a fost confirmată oficial în 1884, în Chițorani – Prahova, odată cu introducerea soiului hibrid Isabella (cunoscut și sub numele de „căpșunică”, îl puteți vedea în fotografia de mai sus).
Bun, și de ce ar fi așa de importantă filoxera asta? Păi pentru că, după apariția ei, atât viticultura, cât și vinificația, au suferit transformări radicale. Poate că Păstorel exagerează puțin, dar descrie suficient de corect situația tihnită a podgoreanului de dinaintea flagelului făcut cadou de americani:
„Pe acele vremuri ferice, vinificația era simplă și conservarea ușoară. Vița o plantase Dumnezeu și vinul se făcea singur. Pivniță bună, butoi curat și pritoc la timp, atâta se cerea.”
Istoricii (în cazul de față Vasile Chirica și Silviu Văcaru) sunt și mai exacți:
„Agrotehnica era simplă. Se aplicau tăieri scurte și lungi, bolile (mana) și insectele (filoxera) nu existau, de aceea toate operațiunile ce se execută în prezent pentru combaterea lor erau necunoscute cultivatorului. Trebuia însă să îngroape vița de vie toamna, să o dezgroape primăvara și să o sape de două-trei ori vara.”
Dar asta, din păcate, e o poveste cu „a fost odată”. După cum tot Păstorel zice,
„iată însă că America vine să pună capăt acestei comode stări de lucruri, trimițându-ne în dar filoxera. Replica Europei a fost Pasteur. Boala și leacul apar aproape simultan. S-a altoit, s-a replantat. De-atunci însă vinul nu mai suportă tratamentele empirice și cere podgoreanului cunoștinți de care tihnitele vremi patriarhale îl dispensau.”
Poate că acum e momentul să vă întrebați (dacă n-ați făcut-o până acum) ce legătură are totuși textul ăsta cu noi, cei de azi? Ei bine, are, pentru că și astăzi, la aproape 130 de ani de la filoxeră, încă replantăm. Și tot cam aiurea, după considerente care au prea puțin de-a face cu tradiția ci, mai curând, cu trecătoare mode (cam păguboase, pe termen lung), ori chiar de-a dreptul cu criterii strict pecuniare. E drept, acum motivația o reprezintă cei peste 40 de ani de comunism și, eventual, cei încă (aproape) 23 de ani de tulbure tranziție. Dar…
Dar este nefiresc de actual textul scris de Păstorel acum 70 de ani:
„La noi, anarhia replantărilor făcute după fantezia fiecăruia și după cele mai arbitrare criterii, ignoranța și cupiditatea producătorilor a venit să desăvârșească opera de distrugere a unui produs care, alături de grâu, de petrol și sare, ar trebui să constituie unul din cele mai mari venituri pentru economia națională și un titlu de justă mândrie pentru prestigiul țării.”
Trecând peste generalizare (oricând abuzivă) și scoțând din ecuație petrolul (care s-a cam terminat…), în rest fraza asta putea fi scrisă și mai deunăzi, nu?
Text apărut inițial, cu modificări neînsemnate, pe iasi.provino.ro
