Drumul vinului ieșean, popasul Bucium
Inițiativa celor de la Icar Tours (în primul rând a lui Florin Bărhălescu) de a realiza un drum al vinului ieșean, a ajuns, ieri, la ultimul episod (firește, dacă nu luăm în calcul întâlnirea de final, la care vom trage concluziile). Destinația a fost, de această dată, Agroindustriala Bucium, iar rolul de ghid printre butoaie și pahare a revenit inginerului Ilie Ciomaga, în ajutorul căruia a sărit, din când în când, reputatul oenolog Gheorghe Crăciunescu.
Nu voi insista acum asupra tumultuoasei existențe post-revoluționare a vechiului producător ieșean; mă mulțumesc să sper doar că a fost depășită faza problemelor (să le zicem) organizatorice și oenologii se vor putea concentra de-acum înainte, netulburați, asupra realizării vinurilor liniștite, spumantelor, dar și a spirtoaselor care au adus, fiecare în felul său și în diferite etape istorice gloria Buciumului.
Așa că vă propun să trecem direct la paharele noastre, nu de alta, dar au fost cele mai multe comparativ cu celelalte evenimente, așa că avem ceva de povestit.
Degustarea
Fetească Regală 2009 DOC, sec
După cum bine zicea și inginerul Crăciunescu, primul vin este întotdeauna ușor dezavantajat la o degustare (mai ales dacă începe pe la ora 12, aș completa eu). Drept pentru care despre acest vin n-am remarcat decât o aciditate absolut nestăvilită, care o trimite direct lângă un pui cu mujdei sau ceva asemănător.
Aligoté 1986, sec
Primul șoc (vorbesc din punct de vedere strict personal) al degustării. O culoare mai deschisă decât te-ai putea aștepta, urmată de un nas foarte frumos, cu buchetul specific de vin vechi. Gustul însă e absolut neașteptat, ușor și suplu, o aciditate excelentă, ce mai, un excelent vin ușor de vară (vechi de aproape 25 de ani!). Mai adaug și un postgust vioi și lung, ca să vă conving să nu ocoliți vinul ăsta dacă dați peste el! Măcar de dragul experienței inedite.
Fetească Albă, DOC, 2009, demidulce
O aromă frumoasă și elegantă, cu flori, mere verzi și puține citrice, un corp ușor și elegant, dar aciditatea nu reușește să contrabalanseze zahărul. Adică, mai pe românește, cam sirop. Și trebuie să fac aici o scurtă paranteză: etalonul meu (cel puțin sentimental) în ceea ce privește acest soi, în versiune nordică, este Feteasca Albă de Bucium din 1994. Seacă. Și n-am găsit nimic (cel puțin asemănător) în ultimii 15 ani. Nici măcar la producătorul original, din păcate. Drept pentru care sper că-mi înțelegeți dezamăgirea. Altminteri, nu-i un vin rău, dacă vă place genul.
Fetească Albă 1986, demidulce
O aromă evident mai rafinată decât varianta tânără, având în plus, pe lângă buchetul specific de vechi, și ușoare note de coajă de nucă. Aciditatea balansează mai bine dulceața decât la precedentul, iar gustul e plin și rotund. Adăugați și un postgust lung și plăcut pentru a avea în față un excelent vin de desert (lângă un cozonac ar fi absolut perfect!) care, deloc întâmplător, este și cel mai medaliat vin al Buciumului.
Muscat Ottonel 2009, demidulce
Nicio surpriză aici, e același vin de desert pe care il cunoaște toată lumea, parfumat frumos ca o livadă, cu caise și piersici albe ca dominantă, aciditatea îl echilibrează destul de bine, iar postgustul e plăcut și destul de lung
Muscat Ottonel 1994
Încă o confirmare că, măcar pentru Bucium, 1994 a fost un an excelent. Vinul păstrează în buchet note de proaspăt, e frumos și grațios, cu elegante note iodate. Îl dezechilibrează un pic dulceața, dar postgustul compensează ușoara mâhnire.
Bucium Muscat Spumant
Chiar stăteam și mă gândeam dacă mai are rost să vă prezint „Motonelul de Bucium” (după cum îl alintă succesive generații de ieșeni). Totuși, ținând cont că s-ar putea să existe printre dumneavoastră și unii care n-au apucat să-l guste vreodată, hai să spun că are o perlare abundentă și destul de fină, nițel dezordonată, un nas intens și un gust plin. Spre deosebire de varianta liniștită apare și ceva soc, aciditatea e bună, dar nu poate lupta, totuși, cu zahărul. Rămâne un reper care nu poate fi ignorat atunci când vine vorba despre spumantele dulci, de desert.
Bonus – distilatele!
Nu știu câți dintre dumneavoastră știu că, pe lângă vinuri liniștite și spumante, Buciumul produce și niște distilate excelente. Și nu doar deja celebrul Rameros.
Rachiu de vișine
S-a umplut sala de parfum în momentul în care au fost aduse păhărelele! Absolut excelent acest rachiu ținut 14 ani în butoaie de stejar epuizat (de aceea și culoarea este destul de deschisă).
Rameros
După cum spuneam, un distilat deja celebru. E făcut din mere ionathane, după o rețetă asemănătoare cu cea a Calvados-ului. Versiunea de 15 ani (cea care ne-a fost prezentată) e, firește, cea mai elegantă și rotundă. Maturat în baricuri.
În loc de concluzii
După cum vă spuneam la început, cam peste o lună va avea loc o întâlnire specială, unde vom trage concluziile după acest ciclu de evenimente și degustări. Deocamdată, vă spun doar atât: mult mai mulți reprezentanți ai presei au fost prezenți la Bucium, ceea ce mă face să sper că obiectivele au fost atinse, iar interesul pentru turismul oenologic crește. Și sper din suflet ca viitorul (de preferință cât se poate de imediat) să-mi confirme această credință!
