Două vorbe despre tradiţia vinurilor româneşti
În 1788, Ştefan Raicevici, un negustor din Raguza, ajuns preceptor al copiilor lui Alexandru Ipsilanti, apoi consul austriac, scria astfel despre podgorenii moldavi, în cartea sa Osservazioni storiche, naturali e politiche interno la Valachia e Moldavia: „Moldovenii nu folosesc un mare meşteşug pentru a face şi a păstra vinul pentru că acesta este atât de bun de felul său, că devine limpede şi bun de băut chiar după primul an.“ Şi nu cred că avem vreun motiv să bănuim că lucrurile stăteau altfel în ceea ce-i priveşte pe cei din Ţara Românească ori din Ardeal.
Era atât de bun vinul românesc? Probabil că da, de vreme ce, în acea perioadă, aproape jumătate din haraciul pentru turci se plătea în vin, dovadă elocventă despre (totuşi!) priceperea vinificatorilor români, a calităţii vinurilor noastre şi a căutării de care se bucurau.
Sigur, veţi spune că a venit filoxera şi lucrurile s-a schimbat, în sensul că a fost nevoie de mult mai multă ştiinţă în drumul de la bobiţă la pahar. Că n-a fost o problemă pentru vinificatorii români a demonstrat-o revista noastră şi în numărul trecut, când am publicat scrisoarea plină de învăţăminte pentru cei de azi trimisă de acad. Ştefan Teodorescu, după concursul internaţional de vinuri de la Liublijana din 1964, acad. Nicolae Ştefan (doar un fragment pentru eventuală reamintire: „La Liubliana s-a statornicit un aşa nivel de reputaţie a vinurilor noastre, încât în una din zile, când din greşeală s-a servit un vin slab drept vin românesc, degustătorii – din Austria, RFG, SUA, Polonia, URSS, Jugoslavia… – au protestat, solicitând să se verifice originea probei, întrucât apreciază că vinul este prea slab calitativ pentru a putea fi din România“)
Mult mai aproape de zilele noastre, acum vreo 10 ani, am cumpărat împreună cu prietenul Bogdan 2 sticle, un Bordeaux bine piperat la preţ (de-abia apăruseră franţuzeştile la raft) şi un Merlot de Dealul Bujorului (da, se găsea!) ridicol de ieftin. Rezultatul degustării ad-hoc? Francezul nu era vreo spălătură de butoi, dar foarte „la modă“, cu tanini de-ţi simţeai limba şmirghel. În schimb Merlotul (habar n-am ce se mai întâmplă prin zona aia şi tare-mi pare rău) era exact aşa cum trebuie să fie; n-avea cine ştie ce calităţi (ar fi fost şi culmea, la preţul ăla!) dar absolut nici un defect. Numai bun de dat exemplu oricărui curios care ar vrea să ştie cum arată un Merlot curăţel, de băut cu cana, care să nu miroasă a ce vrea drojdia selecţionată şi alte de-astea, ci doar a strugure, soare şi dealuri. Un vin care s-a instalat definitiv pe raftul cu amintiri nostalgice, alături de Feteasca Neagră de Cotnari băută acum vreo 25 de ani (nici cu asta nu cred c-am să mă mai intâlnesc!)
Să ne înţelegem, nu vreau să spun c-ar trebui să vinificăm ca acum nu ştiu câţi ani, după cum e clar c-ar fi o mare tâmpenie să nu fim permanent la zi cu toate cuceririle ştiinţifice din domeniu. Dar nu cred c-am să fiu vreodată de acord, în calitatea mea de simplu consumator, cu industrializarea excesivă a vinului, care tinde să astupe orice specificitate a zonei. Că-i spunem parkerizare, că-i spunem globalizare sau oricum altfel am vrea, tot mi se pare o prostie să nu pui tehnologia la muncă pentru a-ţi pune în valoare caracteristicile soiului şi zonei, nicidecum numai pentru a face vin „la modă“!
Şi că veni vorba, stabileşte cineva vreo modă a vinului în România şi n-am aflat încă? Avem o piaţă atât de matură şi de dezvoltată încât avem de-a face cu trenduri? Hai să fim serioşi, să ne oprim puţin din citit manuale americane şi să mai şi gândim puţin! Că altminteri pare firească până şi inepţia cu „vai ce bine, au început să bea tinerii vin în cluburi şi discoteci!“. Da, pentru că e mai ieftin să ia o sticlă în 4 decât câte o bere fiecare. Dacă şi asta-i o tendinţă pe care să ne bazăm marketingul, atunci stăm bine (apropo, pariu că beau aproape numai vin dulce, de dragul fetelor?).
Aşa că poate ar fi mai bine să nu mai clădim bazându-ne pe mode şi tendinţe, ci să ne uităm mai mult spre tradiţiile noastre. Fiindcă, în fond şi la urma urmelor, dacă o să ne prezentăm în faţa lumii cu nişte vinuri aidoma cu cele de prin Chile, Noua Zeelandă ori California (altminteri bune, nimic de zis!), ce mare scofală am făcut?
Iar pentru neofiţii cu aere de mari pricepuţi, care proclamă oricui are chef să-i asculte că România nu are tradiţii în materie de vinificaţie, le mai dau un singur exemplu: la Expoziţia Universală de la Paris din 1889 (da, taman aia la care s-a inaugurat Turnul Eiffel), vinul de Cotnari (încă sec, nu era făcut dulce, pacostea asta a venit mai târziu) a luat „premiul cel mare pentru străinătate“. O, tempora!
Foarte interesant articolul!
In mare parte iti dau dreptate. Oricat as avea un ghimpe vis-a-vis de ceea ce se intampla cu vinurile noastre in aceste vremi, nu am sa contest niciodata traditia pe care o avem in aceasta arta.
Ceea ce ma deranjeaza este felul in care cei de acum invoca aceasta traditie, producand niste posirci ordinare. Asta nu este in regula deloc si aceasta traditie tinde sa devina un soi de kitsch, un recipient golit de sensuri si simboluri adevarate. Degeaba mai impuscam cate o medalie pe la concursuri, cand este evident ca nu regasim aceleasi vinuri si pe rafturile noastre. Iar asta deja este o marlanie de cea mai joasa speta…
Intr-adevar, pe vremuri eram recunoscuti ca facand vinuri care se puteau bate oricand cu altele mult mai cunoscute; au fost vremi cand Cotnari-ul sau vinurile de Minis erau in lupta directa cu Tokay-ul. Dar aceste timpuri au cam apus, din pacate.
Corect, trebuie sa ne impunem cu vinuri specifice zonei, toti cei din afara care mai aterizeaza pe aici ne spun asta. Dar, exemplul cel mai elocvent este Feteasca Neagra, in cazul careia nici acum nu pot spune care este tipicitatea acestui soi. Este o nebuloasa totala si ma doare ca un soi cu atata potential este facut harcea-parcea de cei mai multi.
Mai avem mult pana departe, din pacate. Prin imaginea actuala a vinurilor noastre, ne facem traditia sa roseasca…
Ei, n-as fi chiar sa de drastic. Avem si vinuri bune, avem si vinuri proaste. Si da, avem cetateni care jura pe traditie ca sa-si justifice posircile, dupa cum avem si alti cetateni care invoca modernitatea taman in acelasi scop. Si nu pot sa spun ca unii-s mai vinovati decat ceilalti.
Ai perfecta dreptate cu Feteasca neagra, (si) o discutie pe tema asta a determinat cumva articolul. Dar factorul principal a fost ignoranta si suficienta unor "priceputi" care se baga în seama uitand ca nu-i suficient sa pui mana pe pahar cand vorbesti despre vin, ci si pe carte. Poate atunci n-ar mai spune ca nu avem traditie in materie de vinificatie…
Oricum discutia este mult mai lunga, dar n-am avut incotro, textul a fost pentru print, trebuia sa ma incadrez in 4000 de semne. Însă n-au intrat zilele in sac si n-o sa se remedieze starea asta de lucruri peste noapte, asa ca mai am suficient timp ca sa dezvolt subiectul 🙂
Traditie inseamna experienta neintrerupta. Din pacate, comunismul, nationalizarile, moda vinificarii T-34, au intrerupt un mod impamantenit de a face vin. Si, de aceea, astazi producatorii mai de doamne-ajuta trebuie sa apeleze la oenologi sud-africani, australieni, nemti, etc.
Of, ce discutie vasta deschizi! Dar hai sa-ncerc.
Sunt la zi? La cat de cautati sunt si ce rezultate au fie si doar absolventii din Iasi ai lui Valeriu V. Cotea as zice cu hotarare da! Problema e daca ei pot aplica tot ce stiu. Adica, mai pe romaneste totul se rezuma la bani, ca doar nimeni nu face opere de caritate in domeniu. Si ai aici doua variante: ori n-ai bani ca sa poti folosi toate cuceririle stiintei ori, dimpotriva, pe patron/manager nu-l intereseaza decat banii si prea putin calitatea vinului. Are rost sa dau aici exemple?
Sunt ferm convins ca mai exista oameni care stiu sa vinifice traditional, iar exemplul cel mai la indemana e Rotenberg. Problema e daca renteaza. Nu toti sunt Rotenberg ca sa-si permita. Fiindca (si de fapt cu asta trebuia sa incep) modernitatea inseamna, in primul rand, rentabilitate.
Oenologii straini? Nu stiu si n-as face nici macar in cazul lor o generalizare. Dar cu siguranta n-as pleca de la ideea ca doar alt pasaport e automat dovada de calitate. Eventual mai multa experienta in folosirea tehnicilor de vinificare pe care, vrand-nevrand, le-am luat odata cu Sapardul. Plus ceva imagine suplimentara, asa cum inainte de primul razboi mondial soferii trebuiau sa fie englezi, guvernantele elvetiene si inginerii nemti. Da, in Romania (mica).
Si ma opresc aici ca, daca nu, incep discutia despre tot ce (n-)au facut guvernele postdecembriste in agricultura. Ce rost ar avea?
De ce neintrerupta? Pai atunci ar insemna ca dupa 40 si de ani de comunism nu mai avem aproape nici o traditie. Cam drastic, nu? Ca sa nu mai zic ca, daca am accepta definitia asta, ar trebui sa avem discutii interminabile despre cat ar trebui sa dureze intreruperea 🙂
Acuma, serios, inlaturand tentatia dezbaterilor filologice, nu am vrut sa protestez impotriva modernitatii, ci a posircilor facute si vandute cu zambetul pe buze ("asa-i modern, ce sa facem, vi se pare numai ca-s proaste, dar nu va pricepeti, asta-i tendinta mondiala"). Dupa cum fireste c-am sa-njur orice podgorean care o sa-mi bage pe gat vreo spalatura de butoi invocand traditia.
Care traditie, daca tot am ajuns aici, nu trebuie considerata aprioric buna sau proasta: trebuie doar studiata, pastrat ce-i bun (fie si in stadiul de idee), iar restul la canal, nici o problema. Dar ar fi pacat sa n-o cunoastem, nu?
Si, pe de alta parte, Razvan Macici nu-i invata el pe sudafricani cum e cu vinurile? Sau Tenuta nu-i producator de Doamne-ajuta, daca-l are oenolog pe Gabi Stoica?
Nu stiu in ce masura scoala romaneasca este adusa la zi. Nu stiu daca izolarea din trecut a facut ca ai nostri sa fie "la zi" cu toate tehnicile de fermentare controlata, drojdii selectionate, etc. Poate ca sunt, doamne, iarta-ma! Dar nu pot sa nu remarc ca atat Recas, cat si Stirbey, dar si cei de la Oprisor folosesc (si) specialisti straini. Pana si Senator Focsani are un sud-african. E drept ca Girboiu are ca specialist un baiat neaos, ca altfel nu pot sa-i spun, si care face o treaba excelenta.
Acuma, intre noi, chiar crezi ca felul ocult in care se facea vinul voievodal fara interventii "stiintifice", mai poate fi revitalizat? O mai fi cineva care sa stie cum de se obtinea un vin alb clar fara bentonita?
Interesant, ca de obicei…
Te astept la cules premii o zi buna! Cami
Vezi mai din perspectiva problema decat mine. Intradevar, la avaritie nu m-am gandit. Imi place totusi sa cred ca un om care investeste mult efort ca sa-si deschida o crama, ar vrea sa produca ceva bun. Dar nu este intotdeauna asa, sau pur si simplu nu poate, nu are cu ce tehnologic sau nu gaseste rostul. Poate vrea volum, clone dupa "sange de taur". De fapt aicea e, ce fel de "sange de taur": de Tohani, de Balla Geza sau de Torres.
N-as avea nimic impotriva sa produca numai pentru volum. Totul e sa nu-si bata joc. La productie mare chiar n-ai cum sa obţii cine stie ce calitati, dar tot poti sa ai grija sa nu aiba vinul defecte, sa fie de o calitate constanta (macar productia din acelasi an!) si sa nu ma minti ca inauntru e elixir, cand de fapt e posirca.
Da, cred ca orice om care isi face o crama vrea sa obtina calitate. Dupa cum mai cred ca, in momentul in care incepe sa-l sugrume bancile cu ratele si statul cu legi idioate, s-ar putea sa se razgandeasca, si sa fie gata sa faca orice pentru a iesi dintr-o situatie neplacuta. Dar, repet, atata vreme cat nu ma minte, pe mine, consumator, n-am nimic impotriva.
A, dar daca nu este, de fapt, intr-o situatie grea (chiar dimpotriva!), si ma minte cu nerusinare cum ca in sticla e vin de cea mai buna calitate, atunci toata discutia noastra de la care am plecat (traditie vs. modernitate) nu-si mai are rostul, nu?
De ce ar fi vinul altfel decat societatea?
Daca societatea se minte pe sine, daca arunca dintr-o data traditiile in debara, ca pe un radio vechi, apucand fara discernamant, cu o placere masochista, orice vine din vest(bun, rau, nu conteaza!) ce sa astepti de la un produs al sau. Vinul e cea mai mica dintre problemele cauzate de busola demagnetizata a societatii nostre…