Despre vița-de-vie, Moldova secolelor XV-XVI și încălzirea globală
Sunt ferm convins că ați aflat deja, cu sau fără voie, o sumedenie de lucruri referitoare la mult prea discutata încălzire globală. Inclusiv din punctul de vedere al culturii viței-de-vie, referirile la acest fenomen sunt din ce în ce mai numeroase, iar concluziile, cvasi-unanime: viile se deplasează, geografic, spre nord, iar zone care, până acum, nu erau propice decât strugurilor albi, devin cât se poate de interesante pentru cultura soiurilor roșii.
Totuși, dacă ne întoarcem un pic pe firul istoriei, găsim destule informații de natură să ne pună pe gânduri. Mărturiile documentare despre cultura viței-de-vie în Moldova (ca să luăm în discuție doar o regiune, altminteri suficient de nordică) se cam bat cap în cap cu acestă atotcuprinzătoare teorie modernă a încălzirii globale. (Dar asta, în paranteză fie spus, probabil și pentru faptul că istoria, biată știință socială fiind, nu e interesată câtuși de puțin de piața certificatelor de carbon.)
Așa de pildă putem afla din hrisoave că multe vii se aflau, la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea, pe teritoriul actualului județ Neamț. O regiune vestită astăzi pentru multe lucruri frumoase (și gustoase), dar în niciun caz pentru viticultură.
De pildă în 1407, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, într-un document emis de Mitropolitul Iosif, se preciza că „două sate ale mănăstirii la gura Neamțului, unul de o parte a Neamțului, iar altul de altă parte, pe care le-a dat răposatul domn Io Petru voievod, și două mori și două vii, una pe care a dat-o Petru voievod, iar alta pe care a cumpărat-o vlădica mea” să fie date preotului Domentian. Iar aceste sate (ca să precizăm și zona) sunt, în opinia istoricilor, Cristianești și Timișești, pe apa Moldovei.
Prea aproape de actualul județ Iași? Atunci să luăm un alt document: în 1443, Ștefan al II-lea voievod întărea călugărului Sava „o vie mai sus de Cetatea Neamț, cu teasc”. Adică, cu oarecare aproximație, în zona comunei Vânători, unde astăzi abia există câte 2-3 butuci prin jurul caselor, iar strugurii prea rar ajung, în zilele noastre, la coacere deplină. Și oricât de mică ar fi fost via (și teascul!) călugărului Sava, introducerea într-o danie domnească nu poate decât să însemne că importanța în economia zonei (și epocii) nu era, câtuși de puțin, neglijabilă.
Și încă un lucru ne mai demonstrează faptul că viticultura ocupa cu siguranță un loc deosebit de important printre preocupările nemțenilor. Pe sigiliul orășenilor din Neamț apărea, în 1529, după cum aflăm de la reputatul istoric Ștefan S. Gorovei, „o coardă de vie cu patru ciorchini și două frunze”.
Dar poate ziceți că nu e Cetatea Neamțului într-o zonă suficient de nordică? Atunci să mai adăugăm la povestea noastră și un document din 15 martie 1488 (de pe vremea lui Ștefan cel Mare, mai pe românește), care menționează vii într-o zonă și mai de miazănoapte. Și anume la Lucovița, în ținutul Herței, actuala regiune a Cernăuților!
Carevasăzică, vie pe lângă Cernăuți? Apoi să nu ajungi la concluzia că domnea prin Moldova secolelor XV-XVI o încălzire globală ceva de speriat?
Text apărut inițial, într-o variantă ușor modificată, pe iasi.provino.ro.
În fotografie, exponate aflate la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău
