Cristina Nichita gătește de la 10 ani

Mar 22, 2011 costachel Interviuri 4

---

Am să fiu cât se poate de sincer: voiam, de fapt, să fac două interviuri. Unul cu creatoarea de modă Cristina Nichita, altul cu soțul ei, arhitectul Tudor Vericeanu. Dar, când am ajuns în casa lor, socoteala de-acasă a fost, desigur, infirmată, și decizia a fost alta: intervievată va fi familia și nu componenții separat. Drept pentru care, cu oareșce emoții și pentru prima oară în viața mea, am făcut un interviu „la dublu”. Ca la tenis. Așa că vă invit în tribună să urmăriți meciul. De o parte a fileului Cristina și Tudor, de cealaltă eu și reportofonul (pe care, deși nu greșise cu nimic, l-am înlocuit la sfârșit cu aparatul de fotografiat). Și gata cu introducerea, că au intrat perechile pe teren.

Amintiri din copilărie

Există pentru voi vreo mâncare asociată indisolubil cu copilăria?
Tudor: Prima pe care o țin minte e grișul cu lapte (râde), dar cea care mi-a plăcut cel mai mult și văd că nu prea se mai face, nu știu de ce, e laptele de pasăre. Boule de neige, cum i se mai spunea pe-atunci.
Cristina: Pentru mine, cartofii copți. Ei mă duc cu gândul la copilărie, la momentul când aduceam din beci găleata cu cartofi, îi spălam și îi băgam în rolă. Îi mâncam cu brânză de burduf din chiup, pusă de cu toamnă, și cu unt, dar fără pâine, fără nimic. Foarte rar îi mai mănânc acuma, dar ei mă duc cu gândul la copilărie. Erau și foarte ușor de făcut…

Puteai să-i faci și tu, nu trebuia să vină mama…
C.: Ei, la mine nu se punea problema, nu cred c-ai mai avut tu intervievați care să-ți spună că gătesc de la 10 ani…

Care ajutau la 10 ani am mai avut…
C.: Eu am martorii în casă și pot să ți-i aduc (zâmbește). Am fost cea mai mare într-o familie cu 4 copii. Așa că mama, când pleca la serviciu, îmi spunea: Cristina, curăți cartofii, tai legumele, scoți cârnații și faci cartofi cu sos și cu cârnați, de pildă. Cel puțin în preajma Sărbătorilor sau în week-end lucrurile mergeau mult mai repede, fiindcă erau două perechi de mâini. Dar, uite, apropo de Sărbători, sarmale nu mi-a plăcut niciodată să fac. Eu nu știu nici acum să învârt sarmalele și de asta cred că nici nu prea mă omor cu ele. Umplutură da, știu să dozez tot, pot să fac și pentru o nuntă, dar atât.

 

De la foie gras și supă de ceapă până la tarhonul din borcan

Păi dacă tot veni vorba de sarmale, ce preferați, bucătăria românească sau cea străină?
C.: Dacă vorbim acum, străină.
T.: Românească

Vreau detalii, străină de care, românească de care?
C.: Nu aș putea niciodată să refuz la Paris un foie gras (râdem toți). După care, mă topesc după supa de ceapă, pe care am descoperit-o în bucătăria italiană, dar în Germania, și după carpaccio cu rucola, sunt chestii pe care nu le refuz niciodată! După care creveții și, în general, fructele de mare. Mor după salata de fructe de mare, dar așa cum e făcută acolo, adică ingredientele cumpărate și puse la borcan acasă… De fapt, cam toate astea care-mi plac sunt, așa, mai mult house art.
T.: La mine e pe zone, de la moldoveni îmi plac borșurile în general, sarmalele, mai curând astea moldovenești, nu cele din Ardeal, iar dacă trecem munții, ciorba de salata si tot ce e cu tarhon, dar numai ăla făcut la borcan, nu proaspăt, nu uscat… Ciorbele, limba cu sos…
C.: Poți să-i pui tarhon și-n brânză… De fapt, așa l-am descoperit și eu, la mine tarhonul a început cu Tudor. Și tot cu el rasolul, că nu mă înnebunisem niciodată după rasol…
T.: Rasol cu cartofi fierți și cu hrean, nu așa, oricum…

Mușchi de vită cu sos de brânză și salată la patru mâini

Cu gătitul cum stați?
C.: De cele mai multe gătesc când e plecată mămica de-acasă în concediu sau în vacanță, că în rest nu-mi dă voie nici să mă apropii de bucătărie. Când am terminat de mâncat și am zis Sărut mâna pentru masă deja trebuie să plecăm, nici de vase n-avem voie să ne apropiem. Dacă ei n-ar fi aici sigur c-aș găti, nu de două ori pe zi, dar zilnic sau măcar o dată la două zile. Îmi place să gătesc și îmi lipsește asta. Chiar îmi lipsește și am și reclamațiile fiică-mi care-mi spune: mama, nu mi-ai mai făcut o tartă, de zece ani mă tot amăgești că mi-o faci. Fiindcă mai demult îi făceam o tartă cu fructe și cu gelatină… Până una alta, pentru că a fost și ziua ei, a împlinit 21 de ani, am zis să-i fac un tort, blatul și gelatina le-am cumpărat, sunt pe drumul cel bun (râde). Dar n-am apucat să-l fac încă…

Tudor?
T.: Eu?

Păi măcar bărbătește, așa, un grătar…
T.: Grătar și atât. Uite, la grătar îmi iese binișor mușchiul de vită cu sos de brânză.
C.: Asta-i o descoperire mai nouă… Sosul de brânză pe care-l fac eu!

A, deci mai gătești oleacă…
C.: (râde) Da… El a descoperit mușchiul de vită, de fapt e o rețetă vândută de Ștefan Todirică, cumătrul nostru, care ne-a adus niște mușchi de vită…
T.: …de la ruși, nu de la noi…
C.: …și ne-a dat și rețeta, dar la amândoi. Lui i-a spus cum să-l pregătească, câte minute să-l țină pe fiecare parte, iar mie mi-a spus cum să pregătesc sosul. Cu mai multe brânzeturi, printre care și telemeaua la cutie…
T.: …din aia ținută în zer…
C.: …o bucată de telemea, smântână și ierburi pentru arome

Adică un fel de sos Roquefort, dar cu telemea…
C.: Da, e un deliciu, au mâncat și nemții, unde ei sunt numai cu cârnați și de-ale lor… Păi când a venit cumnatul meu, stătea și se uita destul de lung la sosul lui Tudor, ce-o fi așa special, mușchi de vită, sos de brânză… Se lingeau pe degete după aia, grozav a ieșit!

Deci pur și simplu sosul în crăticioară cu smântână, telemea sfărâmată, verdețuri…
C.: Da. (Spre Tudor) Hai, zi că faci și tu ceva, salata verde.
T.: Ei, da, și pun și-un pic de zahăr. Ardelenește, așa..

 

Mică pauză horticolă

Dacă tot aveți grădină, cu agricultura cum stați? Numai flori sau…
T.: Avem o grădină pe care tataia și mamaia cultivă de la ardei iute, ceapa…
C.: Nu, stai că spun eu culturile: începem cu salată verde, ridichi, ceapă verde, pe urmă pregătim răsadurile: roșii, vinete, ardei gras, gogoșari. După care vin păstăile și mazărea, apoi trecem la cultura de varză, avem trei rânduri de culturi la noi în grădină!

Agricultură intensivă…
C.: Intensivă, da, și tot ce se consumă în casă din punctul de vedere al legumelor proaspete, plus tot ce e conservă sau se pune la congelator, e din legumele și zarzavaturile crescute în grădină. De la primul pătrunjel, mărar, salată verde, până la ultima cultură, când culegem curpenii de roșii să punem gogonelele la murat, totul este din grădină.
T.: Dintre toate mie roșiile îmi plac cel mai mult. Sunt din alea urâte, dar cu un gust extraordinar.
C.: Urâte în sensul că nu arată ca alea din fotografii, dar sunt mari și cărnoase…

Deci nu trebuie să cumpărați produse, eventual bio sau nu mai știu cum….
C.: Nu, grădina produce, și firește că fără chimicale. Am făcut și-un mic sistem de irigații, cu picurător la rădăcină, că altminteri ar fi prea mult de muncă, sunt vreo 1000 de metri pătrați de grădină, gazon, plante, pomi, și e de întreținut și-acolo. Pe cât se lucrează la legume, pe-atât se lucrează și-n partea cealaltă, artistică, a grădinii.

Mâncare frumoasă, nu doar gustoasă

Bun, păi dacă tot am ajuns la partea cu artisticul, să vă întreb, ținând cont că amândoi lucrați în domenii creative, ce-i mai important la o mâncare: aspectul, gustul, sau trebuie să fie amândouă la superlativ?
T.: Bineînțeles că trebuie să fie amândouă
C.: După mine nu se poate una fără cealaltă. Adică poate să fie gustos, dar dacă nu-i aspectuos, parcă n-ai încredere, nu-ți vine să guști. E clar că gustul primează, dar trebuie să arate și apetisant.
T.: Păi întreab-o pe Cristina cât a stat să alegem cum să fie aranjate la nuntă mâncărurile…
C.: Stai, că mai bine ți-arăt…(scoate telefonul și-mi arată pozele, continuând, concomitent, să-mi explice)

C.: Chiar am mers pe ideea să fie și mâncarea în tema nunții, și cum tema noastră era cu un pic de verde… Și am plecat dintr-o poveste și am început, avocado, creveți, ruladele, kiwi, brânza pe kiwi, după care ne-am dus mai aproape de adevăr, cu portocală și brânză, am făcut sosul pentru somon cu un pic de verde… Pentru noi a contat foarte mult nu atât cantitatea de mâncare, ci să fie foarte bun și, în primul rând, foarte aspectuos. Eu am o legătură foarte puternică cu culoarea și mi s-ar părea nefiresc să n-o găsesc și în mâncare.

Timpul e cel mai mare dușman

Hai să pun întrebarea și invers: mâncarea ajută la inspirație?
T.: Nu știu dacă-i legat neapărat de mâncare…
C.: Nu, e foarte importantă simpla stare de bine. Uite, Tudor mănâncă puțin, dar să fie bunuț. Eu sunt o gurmandă, mie-mi place să mănânc…

Ei, nu voiam să pun întrebarea asta, dar acum nu mă pot abține: fotomodelele știm, apă plată cu lămâie. Dar creatoarele ce fac?
C.: (râde) Să știi că-i foarte greu să te ții în formă și să-ți menții kilogramele cât mai aproape de limita normală. Eu n-am avut niciodată gândul că trebuie să concurez cu fotomodelele. Nu poți să ai o anumită vârstă, un bazin lat, 1,65m și să concurezi cu un fotomodel, asta-i clar. Da, este adevărat, cele mai multe dintre ele nu mănâncă, deși sunt și unele avantajate de organism, care pot să mănânce și 15 covrigi într-o zi. Dar asta este peste tot, nu numai la fotomodele. E greu să te menții în formă în general și trebuie să începi prin a te alimenta sănătos. Dar asta atrage după sine o viață foarte ordonată, echilibrată, de familie. Gătit în familie, mâncat în familie… Ori în momentul în care începi cu petreceri, cu ieșiri, îți vin oameni, te duci la oameni și duci o viață agitată, automat nu poți ține alimentația sub control. Și asta ține și de paharul de vin, și de gustări și de cum te alimentezi, și de cât te odihnești, pentru că și asta are influență… Și dacă faci sport, fiindcă, uite, eu, în ciuda faptului că am un ritm foarte alert, în ultima perioadă nu am făcut sport și asta se simte, se vede pe mine. Știu formula de succes cum să rămâi în formă la orice vârstă, dar nu întotdeauna găsesc timp, timpul e cel mai mare dușman al meu ca să reușesc să și pun în aplicare. Dar fac cât pot, încerc toată ziua, dimineața mănânc avocado în loc să mănânc ou (râde), iar seara, în ciuda faptului că aș rupe frigiderul, fac tot ce-mi stă în putință să nu mă apropii de el. Oricum nu mă ating de pâine, chiar dacă mănânc ceva.

Paharul de final

Gata, să mai și bem ceva. Bere, vin sau tărie?
T.: Eu vin, în principiu, Cristina la fel…
C.: După apă, vin! În primul rând apa, eu nu pot trăi fără apă, beau minimum doi litri de apă pe zi. Minimum! Și nu pentru că mi-ar impune cineva sau așa se spune că-i sănătos, așa sunt eu de când sunt eu. Și-n timpul mesei, când mănânc borș, beau apă! Dar după apă, da, beau vin!

De care vin? Adică îl alegeți după culoare, după soi, după producător sau în funcție de ce mâncați?
T.: Uite, Cristina preferă Feteasca Neagră. Dar să fie de-adevăratelea Fetească Neagră, adică nu dulce sau mai știu eu cum…
C.: Da, dar îmi place și Brunello. Bine, și ăsta am văzut că e de mai multe feluri, cum se întâmplă și pe la noi cu unele vinuri. Am băut Brunello și Brunello…
T.: Cel de la Banfi, de obicei…

Și vinul trebuie să se asocieze neapărat cu mâncarea, sau mai bine un singur fel de vin, dar bun?
T.: Asta sigur dar, dacă se pot și asocia, e foarte bine. Oricum, pentru acasă, să fim sinceri, de obicei îți iei un vin de-asta, mai de cursă lungă, mai de zi cu zi.
C.: Da, dar când ieși în oraș, normal că te gândești și la asocieri, fiindcă poți să alegi… Vinul în funcție de mâncare sau invers… Dar nu întotdeauna se poate…

Acesta a fost momentul în care reportofonul a fost trimis pe banca de rezerve și înlocuit cu aparatul de fotografiat. Pentru că, după cum puteți remarca și în fotografii, se lăsa deja seara și politicos din partea mea era să-mi regăsesc drumul spre casă. Că vorba aia, reporterul mai vine, dar mai și pleacă…

---

• Cristina Nichita, interviu, Tudor Vericeanu