Crâmpoșie 2011, Arezan, M1 Crama Atelier Murfatlar
Pentru cei care sunt cumva nedumeriți de titlul lejer cam lung și complicat pe care-l poartă această Crâmpoșie, trebuie să explic (sau să reamintesc): începând de anul trecut, Murfatlar a pus bazele „cramei mici din crama mare”, botezată „M1 Crama Atelier”, iar „vinovatul” pentru vinurile care ies de-acolo este Răzvan Macici.
Însă trebuie să recunosc: habar n-aveam că în viile gigantului dobrogean există și Crâmpoșie. Și, dacă nu știți ce-i aia, atunci aflați că e vorba despre un soi de struguri specific regiunii Olteniei (Drăgășani!), aproape dispărut până nu demult și cunoscut, din păcate, mai ales din versurile lui Păstorel:
Cercând sticluțe vechi și azi, și ieri,
Am dat de Crâmpoșie-ntro-sticluță.
Ce-i Crâmpoșia ? E o țărăncuță,
Dar care place foarte la boieri.
Niște versuri din care nu putem deduce altceva decât că, încă în perioada interbelică, Crâmpoșia era un fel de rara vitis (scuzați, vă rog, jocul de cuvinte cam discutabil!). Din fericire însă, eforturile cercetătorilor de la Stațiunea de Cercetări Viti-Vinicole Drăgășani au reușit să readucă, în 1972, acest vechi soi prefiloxeric la lumină. Un soi care deja a dat, în ultimii ani, câteva vinuri foarte interesante (cu sincere mulțumiri pentru Știrbey, dar și pentru Casa Isărescu, Avincis, Via Sandu și alți producători din zonă).
Numai că, din motive care-mi cam scapă, Crâmpoșia de la Murfatlar e altceva (Să fie de vină terroir-ul? Sau poate Răzvan Macici? Probabil ambele explicații sunt valabile). E un exemplu cât se poate de elocvent că și din micile soiuri românești prefiloxerice se pot obține vinuri de excepție. La fel cum spaniolii, de pildă, fac lucruri minunate din Viura (dar asta deja am spus-o, mai bine să revenim).
Așa că notați: un vin cu un nas absolut superb și complex, cu multe flori, cârcei de vie, fructe albe (ușor necoapte) și fân (ba chiar, după ce mai stă vinul un pic în pahar, parcă vin și niște adieri de fagure de miere). O aciditate debordantă (dar nu excesivă!), un gust plin, cu mere verzi, câteva gutui și ceva note citrice. Iar finalul este absolut interminabil, teribil de plăcut și foarte repede-împingător spre următoarea gură.
Vi se pare că-l laud în exces? Ei bine, atunci să vă spun și că există un mic dezechilibru între nasul bogat, mătăsos și gustul vioi, cumva mai frust, care nu merge perfect pe linia anunțată de miros.
Însă, din punctul meu (subiectiv!) de vedere, asta nu contează. Ideea este că avem în pahar un vin care poate fi oferit oricărui cetățean care susține că micile vinuri albe prefiloxerice românești (Crâmpoșie, dar și Mustoasă, Galbenă, Plăvaie etc.) n-au cine știe ce valoare și nu poți să faci mai nimic cu ele. Iar dacă respectivul, după ce gustă din vinul ăsta, continuă să susțină aceeași imbecilitate, nu-i mai turnați. Că n-are nici un rost să strici bunătate de Crâmpoșie pe gâște.
