Cocktail à la Cluj, povestit de Mircea Micu
Să ne înțelegem de la bun început: în textul ce urmează nu veți da peste vreo rețetă utilizabilă de cocktail (deși, dacă luăm în considerare finalul…) Fantezista băutură, cu tot cu povestea aferentă, poate fi găsită în primul volum de memorialistică al poetului, prozatorului și (mai ales) parodistului Mircea Micu*. Când s-a întâmplat „degustarea” de mai jos, e greu de spus (oricum, înainte de 1974, anul morții lui Zaharia Stancu). Cert este doar că, după un eveniment cultural ce avusese loc la Cluj, directorul administrativ al Uniunii Scriitorilor, Traian Iancu, mulțumit că totul decursese absolut perfect, a hotărât să facă cinste tuturor celor implicați în organizare. Ce s-a întâmplat, povestește mai departe Mircea Micu:
Mă așez la masa prietenilor mei, șoferii, cărora Iancu le dăduse permisiunea să comande în contul lui „orice băutură că sunteți feciori faini”.
Deocamdată parlamentau cu aprindere, nedeciși, obstinați mereu de îndârjirea șoferului pus la dispoziția lui Eugen Jebeleanu, care la orice sugestie făcea o grimasă de om profund plictisit rostind un interminabil: „vax, am băut asta!”.
— Ce să-i comandăm englezului ăstuia, nea Micule? mă interoghează în șoaptă șoferul președintelui.
— Cocktail à la Cluj, sugerez eu, precis că n-a mai băut.
— Și cum vine băutura asta ?
— Păi, un fel de amestec… Un pic de votcă, ceva lichior, ceva coniac, rom să-i dea culoare, o lingură de turț, mastică să-l aromeze, ceva vin roșu, două picături de whisky, gheață…
— Și după aia mai trăiește ? vru să știe interlocutorul.
— Dacă puneți un pic de boia, ceva piper, sos picant, e-n regulă. Nu i se apleacă…
Convins că rețeta a fost luată drept o glumă nevinovată, m-am ridicat îndreptându-mă spre o masă unde stăteau câțiva scriitori localnici.
La puțin timp, din direcția mesei de la care venisem, s-a auzit un geamăt prelung, apoi un strănut acoperit de glasuri optimiste care-l îndemnau cu bunăvoință:
— Bea-l tot ! Până la fund, așa se bea cocktailul à la Cluj.
Cusurgiul băutor acceptase până la urmă combinația năstrușnică și, în semn de bărbăție, încerca să ingurgiteze lichidul gros și cu aspect dubios. Trebuie că exalta un miros de nesuportat, dovadă lanțul de strănuturi slobozite. Izbuti în aplauzele comesenilor, după care se prăbuși pe scaun ca lovit de paralizie generală.
Ca să nu lungim prea mult textul, sărim peste eforturile celor prezenți de a-l trezi a doua zi de dimineață pe șofer, dar și peste demisia pe care Zaharia Stancu i-a cerut-o lui Mircea Micu. Că tot n-a fost luată în considerație. Însă președintele din acele vremuri al Uniunii Scriitorilor n-a uitat de cocktailul à la Cluj.
După două luni îl întâlnesc pe Zaharia Stancu în hol. Mă privește zâmbind și-mi zice:
— Micule, scrie-mi și mie rețeta cocktailului de la Cluj. Am un prieten care mă iubește și vreau să i-l prepar cu mâna mea. Cu mâna mea am să i-l prepar… Da’ pun doză triplă!
__________
* Mircea Micu, Cockteil à la Cluj, în volumul Întâmplări cu scriitori, Editura Sport-Turism, București, 1979, pp.103-109
