Jul 22, 2012 costachel Legendele vinurilor românești, Mozaic 0
În conștiința colectivă românească, Păstorel pare să fi intrat definitiv ca un admirator total și necondiționat al vinului de Cotnari. Numai că această imagine provine prea puțin din lectura directă a textelor sale, fie ele literare sau publicistice. La fel ca în multe alte cazuri, mesaje care țin aproape exclusiv de marketing tind să înlocuiască cunoașterea reală. Și în cazul lui Al. O. Teodoreanu, s-a intrat demult în sfera semidoctei expresii „se știe că…”.
Nu vreau să spun, desigur, că Păstorel ar fi detestat Cotnarul. Firește că el rămâne scriitorul care a scris, probabil, cele mai multe pagini despre acest vin, lăudându-l mai mult decât oricine. Dar (și asta se știe mult mai puțin) nu a ezitat să dea de pământ cu producătorii care-și băteau joc de „podgoria Moldovei/Cotnarizată întru Domnul/Sub semnul marelui Ștefan”.
Și mai trebuie făcută o precizare, înainte de a vă oferi câteva citate: Păstorel, cel puțin în scris, a fost cât se poate de temperamental. Laudele excesive, la fel ca și criticile acide și nedrepte au constituit o componentă de bază a scrierilor sale și a farmecului degajat de acestea. Și au fost mult mai frecvente decât judecata rece și obiectivă. Ceea ce e și normal, până la urmă, pentru că e vorba despre texte scrise la iuțeală, pentru ziare și reviste.
Opiniile obiective le-am fi putut afla, probabil, din acel tratat despre vinuri și coniacuri, al cărui manuscris ar fi dispărut cu ocazia ultimei sale arestări (lotul Noica-Pillat, 1959). Până una-alta, nici măcar nu știm cu deplină certitudine în ce stadiu se afla acea lucrare.
Citatul din Ion Neculce referitor la prezența vinului de Cotnari la întâlnirea dintre Dimitrie Cantemir și țarul Petru cel Mare vi l-am oferit de curând (aici), așa că nu insist. Mă grăbesc să ajung la zi, amintindu-vă de diplomele de merit obținute de vinurile lui Neculai Rosetti-Roznovanu la expozițiile internaționale de la Viena (1873) și Budapesta (1884), precum și de „premiul cel mare pentru străinătate” obținut la expoziția universală de la Paris din 1889 (da, cea în timpul căreia a fost inaugurat turnul Eiffel). Vremuri demult apuse și pentru Păstorel, care notează cu nostalgie:
„…în via domnească de la Cotnar (și asta se știe și din scripte, și prin tradiție orală) procedeul de cules și vinificare era același care și acum face face gloria familiei Lur-Saluces, proprietară a celebrei podgorii bordeleze Chateau-Yquem: se culegea bob cu bob, și numai boabele pârguite până la așa-numita pourriture noble și se aduna spre fierbere numai ceea ce se prelingea picătură cu picătură din zăcătoare, obținând ceea ce în Bordeaux se numește crème de tête sau, cum am zice noi, caimacul.”
Remarcați, vă rog, folosirea timpului trecut.
„Logica ne impune să considerăm istoricește vinul românesc în două epoci, neted distincte: înainte și după filoxeră*” scria Păstorel în articolul „Secretul Cotnarului”, apărut în 1943 în ziarul Vremea (articol din care am extras și citatul de mai sus). Iar în ceea ce privește vinul de Cotnari, cam același lucru îl spusese cu 9 ani înainte (Plan de mobilizare, Adevărul literar și artistic, 1 aprilie 1934):
„Acel care n-a avut prilejul să destupe o sticlă împăienjenită de Cotnar (făcut numai din Grasă și Fetească) de la ´82 sau de la ´94, zădarnic ar căuta, cotrobăind prin pivnițele regiunii, să-și facă o idee de ceea ce poate fi Cotnarul.”
Și întorcând-ne în 1943, la seria de articole din Vremea, găsim un Păstorel extrem de dur la adresa vinului de Cotnari din vremea sa (Cotnarul, Vremea, 1943)
„Vlăstar domnesc lăsat pe mâna slugilor, «Cotnarul» și-a schimbat renumele în poreclă. Aceste vorbe aspre le-am auzit rostite de-un bătrân podgorean care-și vânduse via pe care o cultivase cândva la Cotnar.”
– Dar nu-i numai atât Cotnarul, nu este numai o regiune, e și o formulă.
– Știu: grasă și fetească.
– Da, dar nu strică să-i pui și țârțără (frâncușă – n.m.). Eu îi puneam și crede, rogu-te, că scoteam un vin cum nu se mai află. Astăzi mi s-a spus că sunt proprietari care au înlocuit acești struguri de reputație seculară cu Chasslas, Aligoté și chiar Delavar (rușinea pământului).
– E o ticăloșie!
– Și o impietate!
– Bine, urmez eu, dar asta trebuie să fie rarissim.
– Nu pe cât socoți.
– În orice caz, după câte știu (și doar cunosc ținutul) tot grasa și feteasca predomină.
– Da, dar mulți le culeg separat, și ne la timp, și mai niciunul nu are răbdare să aștepte cât trebuie pentru a trage vinul în sticle.
– Asta am constatat și eu.
– Păi vezi? A pune în circulație Cotnar prost, a urmat, e ca și cum ai prezenta străinătății un Eminescu tradus ca vai de lume.”
Din fericire, Păstorel n-a uitat să și verifice informațiile primite de la „sursă”.
„Întâmplarea a făcut ca tocmai în acea zi să iau masa la un mic restaurant pe a cărui listă de vinuri (reproduc întocmai) era scris: Cotnari grasă / Cotnari fetească / Cotnari veritabil (chiar așa!).
În fața aceste spăimântătoare idioții, filipicile bătrânului nu mi se păreau exagerate. Sticlele lunguiețe și de culoare portocalie, întocmai ca acelea care conțin vin de Rhin, cu capse strălucitor poleite și etichetate, de-un ultragiant prost gust, veneau din regiunea de origină. Le-am încercat pe rând. Toate conțineau un lichid urât, de-un roșietic tulbure, rău mirositor și impotabil. Sticla pe care scria Cotnari veritabil era, ce-i drept, cea mai ieftină, dar și cea mai proastă. Adevărul e că toate erau pe cât de veritabile pe atât de proaste.”
Firește, orice generalizare este, aprioric, greșită. Poate că n-or fi fost chiar toți producătorii din Cotnari precum cel din exemplul de mai sus. Cu toate acestea, dacă Păstorel n-a găsit de cuviință să ofere un contra-exemplu…
Și pentru că am tot pomenit acest articol mai sus, să explic și despre ce secret e vorba: în acest text Păstorel povestește cum, pe vremea când făcea parte dintr-o comisie de selecționare a vinurilor (la Ministerul Domeniilor), „regretatul C.G.” (n-am reușit să aflu exact cine se afla în spatele inițialelor) i-a explicat că mirosul specific al vinului de Cotnari provine din
„…o greșeală de vinificație și de tratament, o predispoziție naturală la supraoxigenare sau, ca să întrebuințez termenul tehnic, la maderizare”
O teorie pe care i-a demonstrat-o practic lui Păstorel, câțiva ani mai târziu, prietenul său Alexandru I. Ionescu, oferindu-i un pahar de Drăgășani care mirosea a Cotnari.
Desigur, în text nu se face vorbire decât despre miros (că gustul, totuși, e altă problemă). Iar despre „greșeală” se pot pronunța, în deplină cunoștință de cauză, doar oenologii (după știința mea, un fenomen asemănător se produce de la sine, cam nepăsător față de progresele tehnicii moderne, și în cazul vinului obținut din anumite soiuri de struguri din viile situate în nordul orașului Iași). În ce mă privește, nu pot spune decât că, în fond, tot „greșeală” a fost considerată multă vreme și fermentația malolactică, care astăzi face parte dintre tehnicile de bază.
Ar mai fi destule de spus, dar mă opresc, deocamdată, aici (cei care au tras deja concluzia că va urma o serie de texte despre vechile vinuri românești s-ar putea – și sper! – să aibă dreptate). Până una-alta, concluziile vă aparțin, firește, dumneavoastră. Eu mai trebuie să fac doar o precizare: n-am luat în considerare niciun text publicat de Păstorel după război (în „Glasul Patriei”, „Tribuna” sau „Magazin”). Și aceasta dintr-un motiv foarte simplu: nimeni nu poate determina, în cazul acestor articole, gradul lor exact de obiectivitate. Nici criticarea vinurilor interbelice și nici lăudarea celor din primii ani ai comunismului nu pot scăpa de un semn de întrebare. Altminteri, sunt destui care le folosesc (într-o direcție sau alta), dar asta e numai și numai treaba lor.
______________
* Filoxera (Daktulosphaira vitifoliae) este un dăunător al viței-de-vie, care atacă rădăcinile. A distrus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mare parte din viile europene. Provine din America de Nord și a apărut în 1861/1863 în Franța, la Pujot (departamentul Gard, în Languedoc-Rousillon). În România a fost semnalată oficial în 1884, în Chițorani – Prahova, odată cu introducerea soiului hibrid Isabella (cunoscut și sub numele de „căpșunică”). În 1891 s-a dat Legea și regulamentul legii privind combaterea filoxerei, completată apoi prin Decretul Regal din 1899.