Cartofi țărănești
Spuneam și altădată că în bucătăria românească sunt foarte rare mâncărurile „de sărăcie”, fapt ce demonstrează încă o dată bogăția (istorică!) a spațiului mioritic și aduce încă o explicație (printre altele) pentru lipsa de entuziasm față de… Dar stop! Că iar mă lansez în considerații ample și chiar nu-i locul lor în introducerea la o mâncare atât de simplă și de „săracă”, precum acești cartofi țărănești. Drept pentru care mă opresc aici, nu înainte de a servi o minge la fileu ignoranților care susțin că gastronomia românească nu a produs nimic original: dacă la cartofii țărănești înlocuim uleiul cu unt, obținem ceea ce putem mânca în mai toate marile restaurante din Franța și din lume sub numele de „pommes lyonnaise”. Asta e, noi disprețuim, ei laudă și promovează…
1 kg cartofi roz,
1-2 cepe,
1/2 căpățână de usturoi (eventual mai mult, mai puțin sau deloc),
1 legătură mică de pătrunjel,
sare,
piper.
Fierbeți mai întâi cartofii în coajă. Curățați tot ce-i de curățat și începeți tăiatul: cartofii cuburi sau felii, usturoiul feliuțe, ceapa peștișori sau mărunt.
Încingeți uleiul într-o tigaie cu fundul gros, căliți mai întâi puțin ceapa și usturoiul, adăugați și cartofii, amestecați cu grijă, lăsați-le 2-3 minute împreună, să prindă gust, sărați, piperați, presărați pătrunjelul tocat mărunt, mai amestecați o dată și cu asta basta.
Dacă vreți să obțineți niște cartofi țărănești ceva mai rumeniți, există și o altă tactică (mai ales de restaurant). Prăjiți cartofii separat, până ziceți că s-au rumenit suficient, și abia atunci adăugați peste ei ceapa și usturoiul, gata călite.
Variante? Păi ne oferă cârciumile destule, mai ales prin introducerea în narațiune de afumături tăiate mărunt, plus presărarea de boia cu polonicul (doar consemnez, nu recomand!). În schimb, v-aș putea sugera ca în loc de ceapă să folosiți hașme, iar în loc de ulei, ca să vă apropiați mai mult de originalul românesc, ați putea folosi untură, dacă nu țineți post și aventurile culinare mai grele nu vă înspăimântă. Și, desigur, folosind unt se cheamă că nu mai gătiți românește, ci franțuzește!
Ce bem la acești cartofi țărănești? Păi depinde. Dacă veți folosi mâncarea asta pe post de garnitură, atunci firește că veți alege vinul în funcție de felul principal. Dacă vor veni neînsoțiți la masă, atunci cam orice vin alb și sec o să se împace foarte bine cu cartofii noștri țărănești. Că aș avea eu poftă de un Riesling n-are prea mare importanță.
Maine sa ne recomanzi, pentru noi astia mai pagani si ceva pa langa cartofii astia faini!
Am inteles! Deja ma simt patruns de o toleranta religioasa ceva de nedescris! 🙂
Sar’mana. De dimineata imi rod neuronii culinari cu o reteta. Cartofii astia sunt febletea mea. Si vreau sa spun ca nu am intalnit aceeasi reteta la doua restaurante. Ba cuburi mari ba cuburi mici, ba prajiti ba fierti, ba cu usturoi ba fara, ba cu sunca ba fara, ba cu bulion ba fara.
Si nu am stiut niciodata care e clasicul. Hai ca ma pun pe facut.
PS: Eu am un vin fain. Un Muscat de Bostovan de la fratii nostri basarabeni. E mai dulsisor… da creca o sa mearga. Oricum e perfect, iti spun si eu un secret. E perfect in timp ce fierb cartofii 🙂
Ba mai sunt si din saracie, ca imi amintesc eu de la Lupescu, posirca (din bostine fierte cu mamaliga pe langa), borsul holtei (bors numai cu apa si cu ceapa, tot cu mamaliga prajita sau resturi reci), buretii (zama aia din toate cazaturile de organe de se face prin Oltenia), mai sunt dar nu le tiu minte pe dinafara, papusele de dragavei, burca, is o droaie de mancaruri sarace.
Ca sa nu fiu gigi contra, da, nu s-au pastrat la scripte, cu asta sunt de acord, dar mancaruri sarace cu paine sau mamaliga inmuiata in te miri ce sunt o gramada si in ziua de azi prin diverse catune.
Parerea mea.
Sanatate!
@gruia: acuma sigur ca teoria zice nu Muscatului la cartofi cu ceapă, dar daca practica a confirmat experimentul 🙂
@aphextwinz: sunt, dar iti ajung degetele de la cele doua maini ca sa faci inventarul. Insa vorbesc doar despre retete, nu despre improvizatii gen mamaliga cu ceapa sau la inventiile generate de belsugul comunist. Uite reteta tipica de saracie: pastele umplute de la italieni. Toci resturile de la masa de pranz, le invelesti in aluat si cuceresti lumea 🙂 Bine, dupa ce le mai ferchezuiesti oleaca…
Alea nu se pun, ca asa fiecare inventeaza, am pus o scufie de aluat pe o tocana veche de o zi si sa vezi cucerirea everestului 😀
Uite, la mine o reteta din saracie, pe cuvant, una din putinele pe care o respect cu sfintenie exact asa cum o mancam in copilarie, e ciorba de salata facuta de mama fix cu ce a avut atunci in casa, nitica ceapa, o salata ofilita, un morcov si omleta dintr-un ou. La vremea aia o acrise cu sare de lamaie ca altceva nu era, eu acum ii pun zeama de lamaie, m-am boierit ce-i drept 😀
Dar sigur mai gasesc, mai sunt in cartea aia cu 77 de retete din epoca de aur unele, citind-o mi-am reamintit.
Cu ce sunt de acord, da, nu prea sunt in cartile de bucate, adica nu au facut neaparat cariera.
A si inca una cu cateva ingrediente, “saramura” olteneasca, un soi de ciorba de pasare din mai nimic. De fapt cred ca in zona Olteniei regasim mai multe (cum ziceam si de papuselele de dragavei, poate gasesc azi la piata sa trag o serie).
Dar de principiu, deci 90% aveti dreptate.
Ce vreau eu sa spun e ca bucataria romaneasca e dominant „de bogatie”, si nu „de saracie”. Ceea ce nu-i neaparat un lucru bun, doar o constatare 🙂 Cat despre saramura de pui, iaca aici o varianta de Dabuleni, pripasita prin Iasi 😀
Am dat link-ul repede, fara sa vad ca deja am comentat impreuna pe-acolo 🙂 Si discutia respectiva imi da (si ea) dreptate: instinctiv nu ne plac mancarurile „de saracie” si le „imbogatim” in draci, indiferent daca e sau nu nevoie 😀
Da, tin minte varianta si evenimentul de atunci, partial sunt de acord cu “imbogatitul” retetelor.
Si am sa incerc sa scurtez ca in formatul asta nou de pagina apare de parca as scrie cate un cearceaf 😀
Foarte multe mancaruri care imi plac la nebunie sunt facute cu ingrediente putine, eventual pe la mamele diversilor prieteni, foarte des in zona Olteniei.
Si sa stiti ca am fost la piata si am luat dragavei (stevie) sa fac papuselele, ca de mult nu au mai fost puse pe net si is tare bune.
Ce e drept cand e post toate buruienile sar in sus la pret de zici ca nu e adevarat, iaca mai devreme am trecut pe langa un vanzator “la negru” de leustean care dadea cu 2 lei trei firicele de nici nu aveai ce alege din ele la o ciorba. Ce ti-e si cu obiceiurile astea, cand e dezlegare la peste pas de mai gasesti in magazin, cozi peste cozi, unde mai pui ca primii se termina pestii scumpi (somoni, pisica de mare).
De unde deduc foarte clar ca oamenii cu multi bani sunt foarte dusi la biserica.
Le-mbogățim, Coane Costachel, și nu cu oareșice farafastâcuri ci cu smântână de-aia groasă, cu ouă mășcate dar, asta o facem în gospodărie nu se leagă neam de restaurante sau pensiuni (știu că sunt și excepții).
Am sentimentul că s-a creat o falie între ce-i tradițional și ce se află pe meniurile din care se-ndulcesc turiștii!
N-au elvețienii și olandezii ciorbe ca ale noastre de la Rădăuți, dar ne bat cam tare la brânzeturi…
Asta mi-a venit în minte că tocmai am citit de șvaițere și alte alea!
la branzeturi ar fi haioasa o degustare. Ca fiecare gospodarie are vaca (zic de sate traditionale, cate se mai gasesc) si nu seamana neam o branza cu alta din poarta in poarta 🙂
nu e musai la subiect dar iara am pus de un cascaval de casa, de data asta imbogatit cu branza de bivolita. ce o iesi, om vedea.
a, parerea mea: ciorbe ca ale noastre nu are nimeni, cred ca e cel mai dezvoltat segment in cadrul bucatariei romanesti, zama, zama, ca e de la ala sau de la alalalt inspirat, ok, da’ asa bogatie de zemuri cred ca nu stiu la vreun alt popor. desigur, parerea mea.
hai ca imi veni acum in minte, ca imi veneau miresmele de pe foc, nu stiu la supe, ca asia e mare, dar la zemuri acrite precis nu ne bate nimeni si trec peste clasicele, cu bors, zeama de lamaie (nu e romaneasca da nici rosia italieneasca, sa nu aud comentarii 😀 ) sau zeama de varza.
dar iaca acum imi traznira prin minte zemuri acrite cu macris, corcoduse, struguri verzi, jintita ca in Banat sau zara (ce ramane de la unt) ca in Bucovina. ia, care le mai are. scuzati de doua postari consecutive.
@Ovidiu: pai asta-i una din probleme, ca nu mai stim ce-i traditional, de-am ajuns sa promovam o improvizatie de cantina comunista (ciolanul cu fasole) drept Marea Mancare Nationala!
@Aphextwinz: sa uiti tu taman moarea de varza, se poate asa ceva? 🙂
“sau zeama de varza.” dom’le, nu uitai, ia vedeti, da’ daca se desfasoara pagina asa cred ca e nitel mai greu de citit, pana si eu ma autocitez cu greu, asadar am zis.
la noi in casa zeama de varza e in top.
si in scurt timp mergem la pus si “bulion” de zarzare (asa ii zice la Ploiesti un prieten zemii de struguri acri fierti).
amu’ nu rascolim iarasi ce mai vorbeam la postarea cu girafa, ca e luat, adus, picat de prin straini un ciolan, o tocana, o fi, dar e nationalizata si cu tricolor la brat cum se face la noi, am zis.
facui niste porc cu bere (ca am zis ca fac). berea o aveau si dacii, porcul zburda liber, o pot declara mancare nationala?
Desigur! Chiar cu porc din import si bere de multinationala 😀 Of, Doamne, mandra corabia…
inca nu pusai reteta, cum ati vazut in avans? 😀 mistretul l-am ratat ce e drept dar merge adaptat. si berea nu stiu cum se facea dupa ce au ars viile ca nu eram in zona 😀