Benedictina
Foarte pe scurt, putem defini această celebră băutură ca fiind un lichior digestiv (43% vol.), dulceag, de culoare galben-chihlimbarie, obținut din plante aromatice, după o rețetă pusă la punct de Alexandre le Grand. Benedictina este fabricată în Franța, la Fécamp (Normandia), în Palais Bénédictine, construit special în acest scop la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Alexandre Le Grand, statuie aflată în incinta Palatului Benedictine
Puțină istorie
Legenda oficială spune că în 1510 un călugăr venețian, dom Bernardo Vincelli, ar fi creat, la abația benedictină din Fécamp (Abbaye de la Trinité), un elixir al sănătății din plante. Foarte apreciat la vremea lui (inclusiv, zice-se, de regele Francisc I), acest lichior s-ar fi făcut acolo până când revoluționarii francezi ar fi devastat și jefuit mănăstirea, în 1789. Alexandre Le Grand ar fi redescoperit rețeta și, cu ajutorul unui chimist, ar fi (re)creat benedictina, așa cum o cunoaștem astăzi.
Numai că această poveste are șanse infime să fie și reală, atâta vreme cât nu există absolut nicio dovadă că ar fi existat vreodată un călugăr numit Bernardo Vincelli și nici că Francisc I ar fi apreciat vreun elixir făcut la Fécamp. Se pare însă că, într-adevăr, Le Grand ar fi studiat unele manuscrise vechi ale mănăstirii, unde ar fi găsit niște rețete vechi de băuturi medicinale preparate din plante, dar acesta ar fi singurul sâmbure de adevăr al poveștii.
Cert este însă că Alexandre Le Grand a lansat benedictina în 1863 și dat comandă arhitectului Camille Albert să construiască Palais Bénédictine, un edificiu ce amestecă stilurile neogotic și neorenascentist, menit să găzduiască atât fabrica propriu-zisă, cât și un muzeu dedicat benedictinei, săli de degustare și spații de vânzare.
Palais Bénédictine
Orice produs de succes atrage falsificatorii
Succesul noii băuturi a fost practic instantaneu: în 1873 producția ajunsese la 150.000 sticle pe an și deja Le Grand se confrunta cu mari probleme legate de contrafacerile care începuseră să circule. Există în muzeu chiar și o Salle des Contrefaçons, sala falsurilor, adică, ce adună aproximativ 600 de exponate diferite.
Astfel că, din acea perioadă, s-a stabilit că pe dopul fiecărei sticle trebuie să fie scris „Véritable Bénédictine”, este obligatorie sigla DOM (Deo Optimo Maximo, „lui Dumnezeu care e cel mai bun şi cel mai mare”), iar pe gâtul sticlei trebuie să existe un guler cu aceeași inscripție, „Véritable Bénédictine”. Niște reguli și un design care s-au păstrat până în zilele noastre.
O rețetă secretă, dar…
Rețeta benedictinei a fost și rămâne secretă (se zice că există trei exemplare, ascunse în trei locuri diferite de pe glob). Cu toate acestea, plantele din care se face această băutură sunt cunoscute, ele fiind chiar prezentate la Palais Bénédictine, unde există chiar și un fel de seră ce le adăpostește, denumită Jardin des essences (grădina esențelor)
O listă (incompletă) a ingredientelor din care este făcută benedictina cuprinde angelică, isop, ienupăr, smirnă, șofran, floare de nucșoară (macis), aloe, ceai, cimbru, floare de brad, arnică, roiniță, coriandru, cuișoare, lămâie, vanilie, coajă de portocale, miere, piper roz și scorțișoară.
Și se mai știe că distilarea se face separat (în aceleași alambicuri de cupru de pe vremea lui Alexandre Le Grand), alcoolurile și restul ingredientelor fiind apoi amestecate și maturate timp de doi ani în butoaie de stejar.
Reclamă la benedictină (1910)
Benedictină și nu numai
Compania, deținută actualmente de grupul Bacardi-Martini, nu produce doar benedictină propriu-zisă. Încă din anii 30 ai secolului trecut, a început producția de B&B (40% brandy – 60% benedictină), o băutură mai seacă decât benedictina, apărută inițial ca un cocktail, inventat de un barman din New York (de aceea în denumire apare B – brandy, și nu C – cognac). Succesul acestui amestec fiind foarte mare, producătorul s-a decis să-l îmbutelieze și să-l vândă ca o băutură gata preparată.
În 1977, a apărut Café Bénédictine, o combinație de benedictină și lichior de cafea, care însă nu a avut succes, așa că producția a fost oprită relativ repede. În fine, mai există și Bénédictine Single Cask, care nu poate fi cumpărată însă decât direct de la Palais Bénédictine.
Afiș pentru benedictină realizat de Leonetto Cappiello
Benedictina și artiștii
Benedictina a constituit un subiect de inspirație pentru mulți artiști francezi de la sfârșitul secolului al XIX-lea, printre care trebuie menționați pictori precum Gauguin, Rousseau Vameșul și Marcel Duchamp, dar și mari creatori de afișe, cum ar fi Mucha sau Leonetto Cappiello. Pe linia acestei tradiții, în 2010, cu ocazia celei de-a 500-a aniversări a benedictinei (adică din 1510!), la Palais Bénédictine a fost vernisată o expoziție de artă contemporană, în cadrul căreia 32 de artiști au expus lucrări având ca temă centrală alchimia.
Și, dintre românii care s-au referit în operele lor la benedictină, doar două exemple: Păstorel Teodoreanu și Vlad Mușatescu.
Reclamă la benedictină (circa 1890)
Benedictina în bar și bucătărie
B&B nu este, firește, singurul cocktail pe bază de benedictină. O listă (scurtă!) mai cuprinde Béné dégraissée (benedictină degresată!), o mixtură compusă din jumătate benedictină, jumătate calvados, dar și multe americănisme, precum Crazy Ben (cu apă tonică), Gypsy Variation (cu votcă și un strop de biter aromatic), Kentucky Colonel (cu bourbon), Moonstar (cu votcă și suc de ananas) etc.
În ce privește bucătăria, desigur că benedictina este prezentă mai ales în cea normandă unde, pe lângă multe dulciuri „à la Bénédictine” (trufe, clătite, sufleuri), mai poate fi întâlnită și în diverse rețete pe bază de legume, fructe de mare, pui și alte cărnuri.
Foto: wikipedia&globomidia.com.br
Reclamă la benedictină (1923)
Ha ha.. tocmai reciteam “De-a baba oarba” a lui Vlad Musatescu.. cu si despre “benedictina de casa” a lui “Gulliver Naiba”
Fix acolo era și trimiterea mea. Că era sau nu benedictină ce făcea magul de la Colțiilupchi, asta-i altă discuție 🙂