Au românii vreo tradiție în materie de vin?
Desigur că răspunsul scurt la întrebarea din titlu este un simplu „evident, da!” Numai că, vedeți dumneavoastră, tradițiile astea au un defect major: ca să existe, ele trebuie mai întâi cunoscute. De preferință în mod corect.
Din păcate, în acest secol XXI dominat nu de religie (pardon, Malraux!), ci de marketing, lucrurile n-au cum să fie chiar atât de simple. Iar adevărul istoric e, pragmatic vorbind, cam inutil. Clasica dogmă a vânzărilor, „orice produs trebuie să aibă o poveste ca să se vândă” este foarte prezentă și în cazul vinurilor.
Așa că situația e tristă, dar clară: în timp ce unii întind informațiile istorice ca pe un gumilastic, în scopul vinderii de varii poșirci, alții neagă cu înverșunare orice tradiție românească în domeniu (tot poveste!), pentru a-și fructifica material cât mai bine concepțiile. Niște concepții, nu-i așa?, inovatoare, că doar cu ei începe vinul românesc. Bine că nu se și termină…
E drept, vina principală trebuie căutată (și) în altă parte. Istorii ale vinului românesc, temeinice și cât se poate de documentate, avem prea puține. Iar printre ele se strecoară destule din cele plătite (pardon, sponsorizate) de clienți dornici să iasă ei un pic mai tare în evidență. Dar chiar și așa, e anormal ca excesele (în ambele direcții) să fie cele mai prezente în discuțiile actuale.
Pe scurt, făceau românii din vechime vin bun? Păi ne spune foarte bine Păstorel (care cred că prăpădește de râs, acolo unde e, văzând cum e invocat și de apărătorii, și de detractorii tradițiilor oenologice românești):
„Exagerează aceia care afirmă că toate vinurile românești dinainte de filoxeră erau bune. E foarte adevărat, în schimb, că în absolut toate podgoriile noastre se găseau atunci și vinuri bune.”
Adică exact așa cum se întâmpla, se întâmplă și va continua se se întâmple în absolut orice podgorie, din oricare colț al lumii. Mai ales în condițiile în care piața e din ce în ce mai segmentată (trăiți, domnu’ marketing!). Nu, nici măcar din punctul ăsta de vedere nu suntem unici…
Până una-alta însă, putem să dăm niște răspunsuri clare la trei întrebări concrete:
Avem tradiție în materie de vin? Desigur. Bună sau proastă (cine decide asta?), e atestată arheologic încă din perioada culturii Cucuteni (ca să mă mențin în apropiere de Iași), făcea ravagii printre consumatorii daci în perioada lui Burebista (vezi defrișarea Deceneu!) și continuă, vrând-nevrând, până în ziua de azi. Indiferent de ce cred unii sau alții despre chestia asta.
O cunoaștem? Cu siguranță, nu atât pe cât ar trebui (chiar spre deloc). Și aici, repet, istoricii ar trebui să fie primii care ar trebui să înceapă recuperarea. Dar pentru asta ar trebui să existe fonduri de cercetare (independente de producătorii actuali). Și, deloc în ultimul rând, o intenție reală din partea statului (sau a celor două asociații de profil) de a crea, pornind de la această tradiție, un brand românesc al vinului. Cel puțin la ora actuală, e o idee absolut utopică.
Ne batem joc, în clipa de față, de tradiție? Cu siguranță. Și hiperbolizând-o, și trimițând-o în derizoriu, cât și, mai ales, necunoscând-o. Dar aici discuția e mai lungă, pentru că nici măcar niște imediate interese materiale nu pot justifica toate prăpăstiile care circulă nestingherite. Așa că amânăm dezbaterea acestui aspect pe altă dată.
Că doar n-au intrat zilele în sac.
Text apărut inițial, într-o variantă prea puțin modificată, pe iasi.provino.ro
fain articol… zice multe pt. putini.. si viceversa..
Ei, eu sper să nu fie chiar puțini… 🙂