Atunci când băuturile fac istoria…
Știm cu toții că marile evenimente istorice (cum ar fi, de pildă, revoluția franceză sau cea rusă), au schimbat radical cursul istoriei și au contribuit la apariția societății moderne, așa cum o cunoaștem astăzi. Însă întotdeauna ele au avut la bază o multitudine de premise, cauze și mici detalii, fără de care nu ar fi putut să aibă loc.
Au jucat și băuturile alcoolice un rol important în istoria omenirii? Firește că da, ele l-au însoțit pe om încă din cele mai vechi timpuri și era absolut firesc să le găsim implicate, direct sau indirect, și în evenimentele cruciale. Uneori băutura a generat revoluții, după cum, la rândul lor, și revoluțiile au inspirat (și inspiră în continuare) departamentele de marketing ale producătorilor.
Câteva exemple găsiți în rândurile de mai la vale. O selecție departe de a fi completă, plus că, după cum veți vedea, istoria mai lasă loc și legendelor. Însă, per total, un strop interesant de cultură bahică.
Să mori înecat într-un butoi cu Malmsey…
Prima poveste n-are legătură cu vreo revoluție, ci doar cu o rebeliune eșuată, din seria numeroaselor evenimente care au zguduit Anglia secolului al XV-lea. În cea de față, Eduard al IV-lea a găsit de cuviință să-și asasineze unul dintre frați pentru a-și consolida tronul. Victima, George Plantagenet, Duce de Clarence, era fratele mai mic al lui Eduard și, în același timp, fratele mai mare al viitorului Richard al III-lea (detalii la Shakespeare!).
Legenda spune că, poate și datorită faptului că lui George îi plăcea cam mult băutura, fratele său ar fi decis, după ce îl închisese deja în Turnul Londrei, să îl omoare prin înecare într-un butoi cu Malmsey. Dacă a fost sau nu chiar așa, nu vom ști niciodată. Cert este doar că nu a existat nicio execuție publică a Ducelui de Clarence, că un butoi din acea vreme (477 litri) era suficient de încăpător și că, în momentul în care, ulterior, cadavrul a fost exhumat, s-a văzut că în niciun caz nu fusese decapitat (aceasta fiind moartea „rezervată” nobililor).
E clar însă că, încă din secolul al XV-lea, vinurile fortifiate portugheze aveau mare trecere la curtea regilor Angliei. Fiindcă asta este Malmsey: un vin dulce fortifiat, făcut din Malvasia (de unde și denumirea, evident anglicizată). Iar prin extensie, denumirea de Malmsey a fost folosită până nu demult, generic, pentru orice vin de Madeira (așa cum Sherry e, de fapt, Jerez sau Xeres).
Cu Claret-ul pe eșafod
La sfârșitul Războiului Civil Englez, într-unul din destul de rarele momentele cu adevărat revoluționare din istoria Angliei (execuția lui Carol I), un pahar de vin își face apariția. Înainte de a fi dus pe eșafod, regelui detronat i s-a permis să bea, în Banqueting House, o cupă de Claret ca să-și liniștească nervii. Un pahar de vin care a inaugurat epoca de zel puritan din timpul dictaturii lui Oliver Cromwell. O perioadă în care au fost interzise, printre alte manifestări frivole, muzica, dansul și sărbătorirea Crăciunului.
Ce însemna exact Claret la vremea respectivă este ceva mai greu de spus. Cert este că termenul reprezintă o anglicizare a franțuzescului clairet, sortimentul tipic bordolez care domina podgoria în perioada medievală. Însă unii consideră că, la sfârșitul Evului Mediu, claret-ul era zdravăn aromat cu condimente, fiind, de fapt, un fel de hippocras (mai multe detalii despre vinul parfumat găsiți aici).
Revoluția Glorioasă și triumful ginului
Revoluția Glorioasă cuprinde momentele furtunoase de la sfârșitul anului 1688 și începutul celui următor: invadarea Angliei de către Wilhelm al III-lea de Orania, detronarea lui Iacob al II-lea, adoptarea „Declarației drepturilor” (Bill of Rights, 1689), și transformarea Marii Britanii în monarhie constituțională.
În aceeași perioadă are loc și o campanie de promovare a alcoolurilor obținute din cereale, ca o metodă de a crește prețul grânelor. Importurile de vin au fost drastic limitate, tocmai pentru a spori cererea de distilate. Printre ele, la loc de cinste, olandezul jenever (anglicizat, gin), intrat în Anglia odată cu noul monarh.
Și a avut ginul atâta succes încât, 60 de ani mai târziu, englezii erau nevoiți să dea Gin Act, ca măsură pentru descurajarea producției, vânzării și consumului acestei băuturi spirtoase. Fiindcă deja alcoolismul ajunsese la cotele sugerate de artistul grafic William Hogarth în imaginea pe care o puteți vedea mai sus (Gin Lane, 1751).
Cotnarul și pelinul cimentează proaspăta prietenie moldo-rusă
Unul din cele dintâi episoade semnificative din istoria tumultuoaselor relații româno-ruse s-a petrecut la Iași, în dimineața zilei de 25 iunie 1711, când a avut loc prima întâlnire între Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare.
Spune Ion Neculce: „Să ospătă și să veseli pre frumos cu vin de Cotnar și lăuda vinul foarte. Și încă mai bine le plăce vinul cel cu pelin, și mult să miră cum spre partea lor nu să face vin cu pelin așe bun”.
A fost o întâlnire pregătitoare pentru bătălia de la Stănilești (7 – 11 iulie 1711), al cărui rezultat se cunoaște. Desigur că nu pelinul a cauzat înfrângerea, după cum nu se poate pune pe seama lui nici debutul regimului fanariot în Moldova. Totuși, se poate comenta că, încă de la început, relațiile ruso-române au fost un pic cam amare…
Bonnie Prince Charlie și whisky-ul scoțian
Sub numele de Bonnie Prince Charlie este cunoscut Prințul Charles Edward Louis Philip Casimir Stuart (mai pe scurt, „Carol al III-lea”), cel de-al doilea pretendent iacobit la tronul Angliei, Scoției și Irlandei. Nepotul detronatului Iacob al II-lea s-a făcut remarcat mai ales prin înfrângerea de la Culloden Moor (1746), însă povestea lui a inspirat nenumărați scriitori (Robert Louis Stevenson și Sir Walter Scott sunt exemplele cele mai sonore), a fost ecranizată de două ori (cu Ivor Novello, în 1923, și David Niven, în 1948), iar exemplele pot continua.
Că scoțienii împreună cu care i-a atacat pe englezi nu erau deloc străini de uisce beatha pare de la sine înțeles. Însă acțiunea lui Bonnie Prince Charlie reprezintă în primul rând un exemplu despre cum marketingul se inspiră din istorie.
S-a creat legenda că prințul avea propria lui rețetă de whisky, pe care, în semn de recunoștință, a cedat-o familiei MacKinnon, iar aceasta ar fi formula pe baza căreia s-ar produce și astăzi Drambuie. Și, pe de altă parte, până în 1972 Glenfiddich a îmbuteliat „Dearly Departed”, un single-malt promovat tot cu ajutorul legendei lui Carol al III-lea. Care, ca o paranteză, a murit în 1788, la Roma, exilat și alcoolic.
Statele Unite devin independente la un pahar de Madeira
Semnarea Declarației de Independență, în ziua 4 iulie 1776, reprezintă cu siguranță unul dintre acele momente care au influențat nu doar soarta americanilor, ci și a milioane de oameni din întreaga lume. Dar destul de puțin lume știe că, după ce toți participanții și-au pus semnătura pe istoricul document, au sărbătorit momentul ciocnind un pahar cu vin de Madeira.
O băutură extrem de populară în toate cele 13 colonii și unele dintre cele mai bune pivnițe de Madeira din lume se află și astăzi în Virginia și cele două Caroline, de Nord și de Sud. A fost băutura favorită al lui Thomas Jefferson (el a adus sticlele din care s-a băut atunci), iar despre viitorii președinți, George Washington, Benjamin Franklin și, mai ales, John Adams, se zice că ar fi fost și ei mari iubitori ai acestui vin fortifiat de origine portugheză.
La arme, cetățeni! Dar să păstrăm șampania…
Dacă e să ne luăm după poveștile Revoluției Franceze, aristocratica șampanie pare să curgă printre evenimente la fel precum sângele roșu (opus, nu-i așa, celui albastru) prin venele sanchiloților („sans-culottes” erau porecliți revoluționarii, în caz că ați chiulit de la lecția de istorie).
Desigur, e vorba despre o băutură cât se poate de decadentă, fie și numai dacă ne luăm după legendele că Madame de Pompadour (după altă variantă, Maria Antoaneta) și-ar fi oferit sânii pentru a servi drept model cupelor de șampanie.
Iar doi dintre liderii Revoluției sunt strâns legați de spumoasa băutură: unul cât de se poate de cert (Danton, care s-a născut în Acris-sur-Aube, în regiunea Champagne), iar altul mai mult prin legendă: Marat. Că Charlotte Corday l-a asasinat pe acesta din urmă pe când făcea o baie, se știe: există însă și legenda că în cada în care se scălda Marat nu se afla apă, ci șampanie.
Oricum, revoluționarii au dărâmat Bastilia, dar n-au avut nimic împotriva altui simbol aristocratic, șampania…
Rebeliunea Whiskey
Un moment revoluționar foarte puțin cunoscut, dar poate cel mai strâns legat de industria băuturilor spirtoase americane. Practic concomitent cu Revoluția franceză, în 1794, fermierii americani din West Pennsylvania care produceau cerealele necesare producției de whiskey au fost nevoiți să ia armele în mâini pentru a protesta împotriva unui impozit considerat abuziv.
Lucrurile au mers atât de departe încât președintele Washington a fost nevoit să mobilizeze 15.000 de soldați din Virginia, Maryland și New Jersey ca să poată înăbuși revolta. Protestele s-au transformat într-o evaziune fiscală pe față până când, în 1800, Thomas Jefferson s-a văzut nevoit să anuleze impozitul buclucaș.
Revoluția Tequila
Se poate întâmpla ceva în Mexic fără tequila? Se pare că nu. Miguel Hidalgo y Costilla este trecut în cărțile de istorie ca fiind preot romano-catolic, general și liderul revoluționar rebel care a inițiat mișcarea de independență a Mexicului. Dar mai puțină lume știe că el era proprietarul lui Hacienda Corralejo, înființată de tatăl său, și care produce tequila până în ziua de azi.
Deși născut din părinți spanioli și proprietar de terenuri, Hidalgo a fost cucerit de ideile revoluționare și s-a numărat printre inițiatorii mișcării de independență. Fără o legătură directă cu tequila, el este considerat până în zilele noastre „tatăl Mexicului independent”, chiar dacă a fost executat la Chihuahua, în 1811, iar independența a fost cucerită abia în 1821.
Cum s-a opus vinul bun hoardelor bolșevice
Desigur, dinastia țarilor ruși este strâns legată de șampania Cristal Roederer, despre care se spune că ar fi fost făcută special pentru țarul Alexandru al II-lea, în 1867. Forma buteliei, baza plată și transparența sticlei se zice că ar fi fost special concepute pentru a-i împiedica pe anarhiștii care doreau să asasineze pe țar să introducă bombe în palat, ascunse în fundul sticlelor de șampanie.
Însă există o legendă mult mai simpatică despre rolul jucat de vinurile bune în Revoluția rusă. Simon Sebag Montefiore, în Young Stalin, povestește că, în timpul asaltului Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg, soldații au intrat în beciuri și au uitat brusc de cauza bolșevică, îmbătându-se crunt. A doua zi, Lenin a trimis un batalion de schimb, care a căzut însă „doborât” de același inamic. Și tot așa până când a fost luată decizia de a sparge absolut toate sticlele din vinotecă. Vinul ar fi curs în valuri pe străzile orașului, spre marea bucurie a cetățenilor, iar Palatul a putut fi, în fine, cucerit.
¡Por Cuba Libre!
În ciuda unor credințe destul de înrădăcinate, celebrul cocktail Cuba Libre nu a fost inventat nici de Fidel Castro și nici măcar de Che Guevara. Cei mai mulți spun că datează din timpul războiului spaniolo-american din 1898, când trupele americane (din care făcea parte și viitorul președinte Teddy Roosevelt), pe lângă faptul că i-au alungat pe spanioli, ar fi adus în insulă Coca-Cola (dar nu-i chiar așa, mai multe detalii aici).
Este de fapt un alt exemplu de folosire abuzivă a istoriei de către marketing: cam fiecare producător de rom are propria sa poveste, cât se poate de „reală”, legată de acest cocktail. Până și Fidel Castro a intrat în acest joc, dând numele lui unui cocktail. Unul aproximativ la fel, dar cu Havana Club în loc de Bacardi, și cu ginger ale în loc de cola, că doar nu era să folosească băuturile imperialiștilor!
Fiindcă, în caz că nu știați, una dintre primele măsuri ale comuniștilor cubanezi a fost naționalizarea distileriei Bacardi. Chit că proprietarii acesteia se număraseră printre sprijinitorii lor inițiali.
