Aligote Gramma 2011
Vă povesteam nu demult că prima mea întâlnire cu ediția 2011 a Aligote-ului de la Gramma (sec, DOC-CMD) a avut loc la Zilele Vinul.ro care s-au desfășurat în martie la Iași. Dar, cumva pe fugă fiind atunci, nu apucasem să remarc decât excelenta tipicitate pe care o are acest Aligote de Bucium.
Însă e un vin despre care nu ajunge să amintești așa, în treacăt. Și asta nu doar pentru că versiunea 2009 a fost considerată, la vremea ei, „cel mai bun Aligote din România”. Un titlu cât se poate de neoficial și onorific, dar în primul rând aducător de mari obligații pentru viitor. Care viitor, în condițiile unui dezastruos an viticol 2010, a ajuns să însemne 2011. Adică exact vinul despre care tocmai am început să vorbim.
Iar comparația nu e deloc simplu de făcut, pentru că există destule diferențe între cei doi ani de Aligote. Dacă 2009 era mai delicat și mai grațios, 2011 e impetuos și hotărât, gata să domolească orice rebeliune a indiferent cărui pește din Prut (sau din orice alt punct al rețelei hidrografice românești), fie el făcut plachie, saramură sau prăjit și bălăcindu-se în vreun mujdei. Ca să-l parafrazez pe Păstorel, dacă „bătrânul” era în pantofi de dans, cel nou e în bocanci (atenție, nu în cizme sau ciubote!).
Dar vreau să fiu bine înțeles: Aligote-ul Gramma 2011 rămâne un vin de pe dealurile ieșene, adică suav și elegant, nu se apropie de impetuozitatea și determinarea celui de la Sarica Niculițel (aici vorbesc cam din manual și amintiri, dar sunt semne că în curând vă voi putea oferi și exemple concrete).
Revenind însă la paharele noastre, trebuie să remarc culoarea galben-verzuie, deschisă și strălucitoare, nasul ierbos, floral și un pic citric, gustul rotund și decis, cu o ușoară adiere de gutuie, și finalul lung și plăcut. Aciditatea excelentă îi dă o mare prospețime, iar alcoolul (13%) e cât se poate de bine integrat și nu iese la iveală nici măcar dacă te iei cu vorba și vinul apucă să se încălzească un pic în pahar.
Cât despre menirea lui pe mesele noastre, ați înțeles deja că strigă după pește, iar peștele plânge după el. Însă va fi un companion bun și pentru niște pui pregătit mai brutal (genul șnițel sau la ceaun cu mujdei, dar și saramură), pentru că e numai bun să se lupte cu succes atât cu prăjeala, cât mai ales cu mujdeiul.
A, iar pariul tinerei crame ieșene a fost câștigat: Aligote-ul se menține la același înalt nivel calitativ. Acuma, că unii vor prefera versiunea 2011, iar alții se vor gândi nostalgic la varianta 2009, e o chestie care ține de gustul cât se poate de personal al fiecăruia. Dacă interesează pe cineva, mie îmi plac la fel de mult amândouă (chiar dacă din motive diferite!).
V-a plăcut?
S-ar putea să vă intereseze și:
- Aligote, Bucium, Casa Olteanu, Iasi, vin
