Urmasul lui Pastorel?
In Dilema Veche, facand o trecere in revista a blogosferei culinare, Emanuel Ciocu imi face onoarea sa ma mentioneze, prezentandu-ma ca fiind „urmasul de pe plaiurile moldave al lui Pastorel Teodoreanu“ (ei, si ca veteran in ale bucataritului, dar nu de varsta mea e vorba acuma!) Si, cum sper ca respectiva apropiere n-a fost facuta doar din cauza ca-s iesean, nici numai pentru ca am fost si sunt printre putinii care asociaza intotdeauna vinul cu mancarea si viceversa, simt nevoia unor minime marturisiri.
Da, recunosc, datorita lui Al. O. Teodoreanu m-am apucat de bucatarit (desi, daca mama, Dumnezeu s-o odihneasca, n-ar fi gatit absolut senzational, n-as fi stiut ce-i aia mancare buna, nu m-ar fi interesat subiectul si, in consecinta, nici dumneavoastra n-ati fi apucat sa cititi nimic semnat de Costachel). Cu „Gastronomice“ si „De re culinaria“ alaturi am inceput sa invart cu lingura in cratita, de la el am invatat vinul trebuie sa se potriveasca cu mancarea si tot el mi-a influentat scriitura gastronomica (destul de placuta, zic unii amici amabili, ingrozitor de orala, sustin altii, asta este, e prea tarziu acuma ca s-o schimb). Tot cu ajutorul lui am patruns in istoria si traditia vinurilor romanesti care, indiferent de ceea ce cred unii cetateni (cam neofiti de felul lor, dar asta nu-i impiedica sa-si dea excesiv de mult cu parerea), exista si nu e nicidecum de neglijat, ba chiar dimpotriva. Si, deloc in ultimul rand, datorita atoatestiutorului (si imaginarului) sau prieten si personaj, Costache, am semnat prima cronica gastronomica Costachel, ca un biet omagiu adus magistrului (si asa mi-a ramas numele pana in ziua de azi, adica aproape 20 de ani mai tarziu).
Dar chiar urmas (fie el si doar pe plaiuri moldave) al lui Pastorel? Multumesc mult, Emanuel Ciocu, s-a umflat orezu-n mine ceva de nedescris, dar am fata de maestru o admiratie mult prea mare si prea veche ca sa ma pot considera mai mult de un palid epigon. Dar unul care taman a primit un zdravan imbold ca sa-si imbunatateasca serios statutul. Macar pana la rumen epigon.
Lasand insa gluma la o parte, daca il cunoasteti pe Al. O. Teodoreanu doar ca (stralucit!) epigramist, va recomand cateva dintre articolele/retetele sale, pentru a descoperi gastronomul (promit sa mai ingras sectiunea!). De veti dori sa gasiti scriitorul, veti avea o placuta surpriza citind, pentru inceput, „Hronicul mascariciului Valatuc“ (a fost reeditat de Humanitas in 2007). Cat despre intelectualul complet, pe langa marturisirile lui Serban Cioculescu, aflati ca lui Pastorel, si nu altcuiva, i-a incredintat G. Ibraileanu sarcina de a face lectura finala a romanului „Adela“. Cu drepturi depline, fireste. Si as mai putea continua, desigur, dar cred ca deja ati prins ideea.
Cu „Hronicul mascariciului Valatuc“ mi-ai zgandarit amintiri vechi si placute… am citit-o pe vremurile cataratului prin copaci, haladuirilor prin beciurile ascunse ale Iasului si tampeniilor aproape zilnice pe care la faceam cu Fabius. Ciudat. Nimic despre bucatareala. Sigur e pe la maman prin biblioteca, promit sa o identific si sa o recitesc.
Da, nimic despre bucatareala, dar despre vinuri da! Numai pentru descrierea “pivnitei pe roate” cu care se intoarce in Moldova logofatul Toader Zippa si tot merita citita/recitita! Mai ales ca, in vremurile de care zici, pasajul respectiv tinea mai mult de literatura SF, asa ca merita sa-l revezi din alta perspectiva. Nu chiar ca lista de cumparaturi (sa nu exageram!), dar orisicat 🙂
Pot sa adaug si eu ca neavenit in recunoasterea vinului decat direct din pahar? Adica nu ma pricep, nu am pretentii de oenolog si nici de altcineva care isi aroga mai mult decat faptul de a fi citit numai cartea “Vinurile Romaniei”, imi permit cam multe dar trebuie sa spun.
In afara de cartile mentionate in articol mie mi-a dat multa inspiratie si “De-ale gurii din batrani” a lui Stoica si Anton Roman (desi multa lume ii bate obrazul ca nu stiu ce a facut si a dres, nu ma intereseaza), si Colea. Bine, nu numai, dar asa mi-am amintit brusc de alaturarea bautura – mancare.
Hronicul este de referinta, de pe alte plaiuri mi-a placut mult (desi nu se compara cu Teodoreanu, noi il si citim in original, na), cartile lui Mayle de la un an in provence incoace. Si de la articolul cu “Bigos” incep sa observ laturi culinare la o droaie de regizori.
A si sa nu uit de ce am asa curaj sa ma bag in vorba (caci nu am cadere prin prea putinele cunostinte): pe “al batrn” al meu il cheama Costache 🙂 Asa am dat de site, ca sa vezi coincidenta.
Tare bune si coincidentele din cand in cand 🙂
Ai intuit corect. Veteran nu se referă la vârstă ci la activitatea gastronomică(pe care o cunosc încă din perioada de print a Monitorului). Titulatura de urmaş de pe plaiuri moldave a lui Păstorel am dat-o pentru onestitate şi dedicarea întru cele bune, stropite cu vin. E un clişeu poate, dar nu o prejudecată, faptul că un moldovean şi doar un moldovean poate fi urmaşul lui Păstorel, cum doar unui moldovean îi poţi atribui termenul hâtru 🙂 La mai multe şi la mai mare!
P.S.: Iar Adela e probabil cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura românească.
Multumesc inca o data pentru aprecieri, atat cele (deja!) mai vechi, cat si pentru astea proaspete 🙂 Cat despre Adela, mi se pare mai sugestiv decat o intreaga carte despre Pastorel faptul ca, desi Ibraileanu avea, la urma-urmelor, o intreaga redactie la dispozitie (si inca pe aceea a vechii Vieti Romanesti, nu oricare!), a apelat la, pana la urma, ocazionalul colaborator Al.O.Teodoreanu pentru a da verdictul final in legatura cu ceea ce stia ca va fi romanul vietii sale. Am povestit de mai multe ori chestia asta si, de fiecare data, am fost mai mult decat satisfacut de surpriza celor care il cunosteau pe Pastorel (ca tot ai adus vorba de clisee) drept epigramistul de geniu dar cam betivan. Tare nedreapta imagine…