Scrumbie la grătar
În calitatea mea de semi-dobrogean serios, știam despre scrumbie că se face învelită în folie (de pergament, pe vremuri, de aluminiu mai nou, după cum v-am povestit deja), indiferent de modalitatea ei de coacere, la cuptor (mai ales!) sau pe grătar. Dar tot în Dobrogea, acum vreo 15 ani, am învățat și varianta de scrumbie din titlu, absolut surprinzătoare prin finețe și nemaipomenit de gustoasă. Nu credeți? Pai închipuiți-vă că, înainte de a o gusta, mâncasem o senzațională ciorbă de pește (moment la care m-am referit, în treacăt, când v-am dat rețeta) și o foarte reușită ceafă de porc la grătar (știu, e stupid pe malul Dunării să mănânci așa ceva, dar asta e, ce să-i mai fac acuma?).
Așa că, dimpreună cu prietenii Eugen și „Moșu“ Marian, cam ezitam să ne apucam, absolut ghiftuiți cum eram, de preparat scrumbii (pentru exactitate, erau 5 scrumbii și 1 „scrumbie țigănească“ – a se citi avat), toate pregătite pentru noi de meșterul de la IAS Smârdan (adică Ghecet, pentru nostalgici și băștinași).
O pregătire absolut simplă, prin ținut la sare și crestare fină, dar deasă (să zicem din 3 în 3 mm, cu adâncime de maximum 5 mm). Și tot el ne-a învățat că jarul trebuie să fie domolit, dar suficient de mult ca să nu se stingă până nu-i gata, iar scrumbia să stea la sare măcar două ore.
Avatul a mai fost cum a mai fost, dar scrumbiile au fost absolut incredibile, oasele dispăruseră pur și simplu, iar din grăsimea aia specifică rămăsese doar amintirea. Nu prea am cum să vă descriu minunăția, cel mult pot să vă sugerez un gust suav de scrumbie și o finețe de șalău. Ce mai, uitaserăm total că suntem sătui și chiar mai mult decât atât, că jurasem să nu mai băgăm nimic în burțile noastre; mâncam, tăceam și ne minunam. Și de atunci nu-mi doresc altceva decât să repet experiența. Dar nici anul asta nu s-au potrivit lucrurile…
Să nu uit: în anul următor, am încercat să aplic procedeul și în cuptor, în tavă, pe bețișoare. N-a fost chiar rea scrumbia, chiar foarte bună, dar nu la fel. Așa că am revenit, pentru varianta „la tavă“, la versiunea învelită în pergament. Măcar să respect tradiția…
Vinul? Păi ar fi fost o impietate, mai ales în zona aia, să potrivim la pește altceva decât un Aligoté de Niculițel. Deși, din păcate, și vinul asta e mai mult o amintire, fiindcă ce-am băut în ultimii ani sub eticheta asta n-a fost deloc cum îl țineam minte. Dar am auzit recent că s-au petrecut niște schimbări prin zona respectivă, asa că încă sper să mai mănânc, măcar o data în viață, scrumbie proaspătă de Dunăre la grătar, stropită cu Aligoté-ul locului. Cel care fost și care ar trebui să fie…
sunt din Braila ,deci ,peste Dunare e Ghecetul.Eu prepar scrumbia astfel:dupa ce se curata,nu-i pun sare si nu o ung cu ulei,in schimb ii indes in burta 2-3 ace de pin.Ace de pin pun si in jar dupa care pun capacul gratarului.Pe aragaz pun sa fiarba o craticioara cu apa (un litru la 4 scrumbii)in care pun 2 linguri de sare,menta,busuioc 34 catei de usturoi,putin cimbru,piper,putin ardei iute. Infuzia obtinuta se toarna peste scrumbia depusa de pe gratar in vasul de iena cu capac.Dupa cateva minute(cat sa faci o mamaliga) se poate servi.
Pai e saramura-n toata regula 🙂 Tare interesanta si cu nitica influentă de la pietrarii italieni aflatori pe vremuri prin zona, presupun (mai ales din motive de busuioc si pin, care probabil ca initial a fost rozmarin) A, si banui ca e vorba de 3-4 catei de usturoi, nu de 34, asa-i?
Si multumesc frumos de varianta 🙂
Mă Horia , se pun 34 de căţei de usturoi ?