Pastis-ul, sau aperitivul cel mai îndrăgit de francezi
Dacă ar fi să începem cu o definiție simplă, atunci pastis-ul este o băutură spirtoasă, parfumată inițial (prin macerare) cu fenicul și lemn dulce, ce are o tărie alcoolică între 40 și 45 de grade. Se bea diluat cu apă, ceea ce îi conferă un aspect lăptos. Și, în conformitate cu datele furnizate de Pernod-Ricard (vom reveni la această firmă celebră), în Franța se beau astăzi aproximativ 130 de milioane litri de pastis pe an, ceea ce înseamnă mai mult de 2 litri pe cap de franțuz.
Altminteri, discuția este ceva mai complicată. Mai întâi în ceea ce privește originea. Dacă unii o plasează în Roma antică, arătând că strămoșii latini beau un vin cu anason și alte plante, alții (printre care și Larousse Gastronomique) susțin că, de fapt, băutura a apărut cu puțin înainte de 1938, care e de fapt anul în care Paul Ricard a creat pastis-ul cu același nume (făcut cu anason, anason stelat și lemn dulce), pe care l-a lansat folosind sloganul „Ricard, le vrai pastis de Marseille” (de altfel, până în ziua de azi, pentru mulți consumatori Ricard și pastis sunt sinonime).
Se pare că adevărul este, ca de obicei, mai la mijloc. Iar punctul de plecare îl reprezintă interzicerea absintului și a altor băuturi similare (în 1915), ceea ce a favorizat, datorită impreciziei legii, apariția unor băuturi ce pot fi considerate ca precursoare ale pastis-ului. De altfel, în 1920 statul francez a reautorizat băuturile parfumate cu anason, cu condiția să nu depășească 30º. În 1932 s-a ridicat ștacheta la 40º, iar în 1938 s-a ajuns la actualul 45º (cu o pauză, datorată unei legi a mareșalului Petain, între 1940 și 1951).
Chiar dacă Ricard este pentru pastis cam ce e Adidas-ul pentru pantofii sport și Xerox-ul pentru copiatoare, trebuie precizat că o concurență puternică a existat chiar din partea viitorilor parteneri, Pernod. Cu o precizare, însă: băutura purtând același nume (de altfel cea mai veche dintre mărcile de băuturi cu parfum de anason) nu este un pastis, fiind ea obținută prin distilare, nu prin macerare. Pastis-ul grupului Pernod a fost botezat inițial Pernod 45 (cifra făcând trimitere la gradele alcoolice), a reapărut, după abrogarea legii de care a fost vorba mai sus, în 1951, sub numele de Pernod 51, apoi Pastis 51, în cele din urmă rămânând, din 1999, cu denumirea prescurtată, 51. Cele două companii au dus o puternică luptă una împotriva celeilalte, mai ales în anii ’60, luptă ce nu avea să ia sfârșit decât în momentul fuziunii dintre ele (1975), când a rezultat actualul gigant Pernod-Ricard.
Desigur însă ca pastis-ul nu este singura băutură parfumată cu anason, ea având o sumedenie de rude (mai apropiate sau mai îndepărtate) împrăștiate prin lume. Pe lângă deja menționatul absint, mai pot fi menționate anisette (Franța, Italia, Spania, Portugalia, Peru, Mexic), arak (Liban, Siria), uzo (Grecia), raki (Turcia, Albania, Orientul Mijlociu), sambuca (Italia), mastica (Grecia, Bulgaria, România) etc.
De băut se bea, după cum spuneam, cu apă plată, proporția ce mai uzuală (nu și obligatorie) fiind de 5 părți apă la 1 parte pastis, adăugându-se, uneori, cuburi de gheață. Francezii mai fac din el unele cocktail-uri, cum ar fi Perroquet (cu sirop de mentă), Tomate (cu sirop de rodii) etc. Iar în bucătărie, datorită parfumului de anason, mai intervine uneori în anumite preparate din pește.
Și în final, pe post de îndemn la moderație, un memorabil citat din Fernandel. „Pastis-ul, zicea marele actor, e ca sânii. Unul e prea puțin, trei deja prea mulți!”
Oh, uite ca de Pastis uitasem cand am povestit despre tariile care merg bine la facut gravlax. Eu am folosit Sambuca si un adaos de seminte de fenicul si anason la marinat. Un deliciu! Servit la aperitiv, cum altfel decat cu un pahar de tarie “anisata” alaturi.
Of, ce pofta mi-ai facut 🙂
un uzo mai dulce 🙂
bleah
Se vede ca nu esti francez 😀 Altminteri, de acord cu tine (chit ca nici dupa uzo nu ma innebunesc) dar m-a socat cifra. 130 de milioane litri! E ceva…
Bun pastisul ca, dealtfel, şi alte vicii tipic “marseillaise”. Trebuie numai spus că până şi în Marsilia (sau mai ales acolo) există sumedenii de pastisuri proaste şi că cel mai bun criteriu, până la coadă, de a-l alege pe cel bun rămâne preţul. A la votre!
A la notre!
am avut si eu, dupa niste vizite dese pariziene, o sticla de pastis. M-a tinut 4 ani
La fel ca si uzoul e bun langa ceva sarat. Dar nu as da tuica noastra pe pastis. 😀
Subscriu! Mai ales daca-i facuta cu simt de raspundere si invechita corespunzator 🙂
Nu cred că pot fi puse în balanţă aceste două băuturi, ci doar să ne întrebăm ceva de genul: ce ai savura într-o “callanque” mediteraniană ascultând cântecul de cigală şi ce ai sorbi straşnic pe un deluţ, alături de un cîrnaţ uscat, ascultînd triluri ori alte sonuri mioritice… Două băuturi teribile, fiecare cu mare putere de evocare a zonei în care te afli. Să nu le punem la concurs! Părerea mea!…
Pai daca pui problema la modul asta turistic, trebuie sa-ti dau dreptate! Eu ma gandeam, modest, doar la bucataria mea 🙂
Serge, dreptate ai.