Cât valorează, de fapt, medaliile obținute la concursurile de vin?
Prestigioasa publicație La Revue du Vin de France a republicat recent pe site un articol apărut în numărul 535 din octombrie 2009, sub semnătura lui Florence Bal. O analiză detaliată a concursurilor internaționale de vin care se adresează, firește, în primul rând consumatorului francez, dar sunt ferm convins că și băutorul român de vin va găsi în el lucruri interesante. Mai ales că destui producători autohtoni se laudă cu medaliile lor, obținute la concursurile menționate în text, dar și la altele.
Toți podgorenii știu, o medalie de aur lipită pe sticla lor de vin reprezintă un adevărat doping pentru vânzări. Dar chiar este acest vin medaliat mai bun decât altele? O anchetă despre organizarea și metodele utilizate la 8 concursuri cu recunoaștere internațională.
Concursurile de vin se bucură de un imens succes. În fiecare an, mii de vinuri obțin medalii. De 15 ani încoace, numărul competițiilor crește, la fel ca și numărul probelor înscrise. Iar Franța se află în fruntea organizatorilor, cu 104 concursuri pe an…
Când vine vorba despre valoarea medaliilor decernate, cunoscătorii zâmbesc ironic. Dar greșesc! Medaliile au un impact semnificativ asupra vânzărilor! Printre sutele de sticle aliniate pe rafturi, o medalie va atrage întotdeauna ochii neofitului. Pentru el, autocolantul strălucitor reprezintă un adevărat colac de salvare. „Dacă-i medaliat, e bun!”, trage el repede concluzia. Nu contează de unde e medalia, bine că există.
Absența celor mari
Nu trebuie să vă așteptați ca marile vinuri să fie medaliate. Fără excepție, etichetele celebre și vinurile care provin din zone faimoase lipsesc de pe listele cu premiați. E logic: n-au nimic de câștigat, dar nici de pierdut. Totuși, există și producători serioși care merg la concursuri, iar vinurile lor sunt medaliate. „Medaliile, mai ales dacă sunt obținute anual, liniștesc clientela”, ne spune un podgorean „bun”.
De fapt, medaliile au ajuns să garanteze producătorilor o piață și le permite să negocieze altfel prețurile. Așa că producătorii doresc să le obțină. Întrebarea este: reprezintă ele, într-adevăr, o garanție a calității?
Rezultate aplatizate
Prima constatare: o medalie nu reprezintă o garanție automată a calității, în ciuda sugestiilor venite din partea unor organizatori. Aceștia trăiesc de pe urma podgorenilor, mai ales a celor medaliați, care plătesc de două ori. O dată ca să-și prezinte vinurile la concurs (iar prețurile sunt între 42 € /eșantion la Mâcon și până la 180 € pentru Chardonnay du Monde). Apoi, dacă vinul lor este medaliat, desigur că pot afișa diploma la cramă și să facă referiri la ea în campaniile de publicitate. Însă pentru faimoasele însemne distinctive aplicate pe sticle ei trebuie să plătească a doua oară. Iar prețurile nu sunt deloc mici: de la 14,50 €/ mia de autocolante pentru Concours général agricole de Paris și până la 110 €/ mia de autocolante pentru același Chardonnay du Monde. Și e logic: cu cât acordă mai multe medalii, cu atât organizatorul trăiește mai bine.
Apoi mai e și problema metodei. În majoritatea concursurilor, vinurile sunt degustate o singură dată, de obicei dimineața, de un juriu compus din 3 până la 7 specialiști. Medaliile sunt atribuite vinurilor care se prezintă mai bine în acel moment, în funcție de condițiile de degustare și, mai ales, comparativ cu celelalte vinuri existente în acel lot. Ori asta nu poate avea o valoare universală. În plus, majoritatea organizatorilor restrânge amplitudinea notării și „netezește” notele, așa că, la final, mai importantă devine media. Au astfel de câștigat vinurile comune, adaptate pieței, care trebuie băute repede.
Găsirea juraților
Întotdeauna, în cazul concursurilor de vin, găsirea juraților reprezintă călcâiul lui Ahile: sunt ei toți fini degustători? Notele lor ar fi exact aceleași dacă ar gusta vinul în alte condiții? În plus, cu cât sunt mai mulți degustători, cu atât e mai greu să fie toți la fel de valoroși. Și asta este marea problemă a concursurilor la care participă multe vinuri: pentru Concours général agricole de Paris e nevoie de 2.400 de jurați! Așa că mulți amatori entuziaști sunt primiți în juriu cu bunăvoință, cu condiția să declare ei înșiși că se pricep la vin. Și că acceptă să jurizeze benevol!
Altă problemă: dacă legea franceză limitează numărul medaliilor care pot fi decernate la un maximum de 33%, se întâmplă foarte rar ca procentul să scadă sub 25%. Așa că, indiferent de calitatea vinurilor care intră în concurs, întotdeauna vor primi medalii mai mult de un sfert dintre ele. Campionul în domeniu (nesupus legilor franceze) este International Wine Challenge din Londra, care acordă distincții pentru 67% dintre vinurile prezentate, iar 40% sunt medaliate. Printre concursurile cele mai „generoase” se numără Chardonnay du Monde, Syrah du Monde și Effervescents du Monde: organizate de asociația Forum Oenologie, în cazul lor procentul mediu de medalii acordate este de 33,1%. Ele sunt urmate îndeaproape de Vinalies internationales (32,5%) și Riesling du Monde (30%). Cel mai strict este, aparent surprinzător, Concours général agricole de Paris (23,5% din vinurile prezentate iau medalii), dar acest procent ar putea să crească, dată fiind privatizarea concursului.
Bronzul care dispare
În fine, organizatorii apelează deseori la niște trucuri de prestidigitație, ignorate complet de consumatorii finali. Astfel, medalia de bronz nu se mai acordă la unele concursuri, fiind înlocuită de medalia de… argint! Care, la rândul ei, devine firește de aur! Iar în ceea ce privește fosta medalie de aur, ea se transformă fie în Mare Medalie de Aur (cum se întâmplă la Concours mondial de Bruxelles), sau în Trofeu de excelență (la Riesling du Monde). Și, firește, participanții sunt de acord cu aceste trucuri: aurul și argintul îl seduc mai mult pe cumpărător în magazin…
Ținând cont de numărul în permanentă creștere de concursuri și de importanța acordată medaliilor în Franța, Répression des fraudes (serviciul specializat în fraude din cadrul ministerului francez al finațelor – n.n.) a făcut în 2007 o anchetă referitoare la „veridicitatea medaliilor aplicate pe sticle”. Iar ancheta a descoperit că trasabilitatea, începând de la sticla „decorată” și până la lotul din care face parte, este imposibilă. E drept, în acel an, din 464 de controale la crame, a fost întocmit un singur proces-verbal al unei fraude dovedite. Poate părea liniștitor, dar adrese referitoare la „anomalii” au fost înaintate unui procent de 9% dintre producători. Iar 20% dintre vinurile analizate (1 sticlă din 5!) nu erau identice cu cele prezentate în competiție.
În concluzie: aveți încredere mai mult în gustul dumneavoastră personal decât în medaliile obținute la concursuri!
Mulțumim, Costăchel 🙂
Adevărul, după părerea mea, e că publicul are nevoie, totuși, de repere (fie că sunt medalii, fie că sunt “laudele de sine” ale producătorilor, fie că sunt recomandările prietenilor etc).
Dacă fiecare consumator s-ar baza exclusiv pe experiența personală, având în vedere că avem – cu toții – bugete și timp limitat de alocat vinului, am risca să ajungem în situația veche: am descoperit la un moment dat câteva vinuri care ne-au plăcut și le bem continuu, până când (și doar dacă) bugetul și timpul ne permit să experimentăm ceva nou (care s-ar putea să corespundă sau nu așteptărilor noastre).
Concursurile (și medaliile) au inclusiv acest rol: de a atrage atenția publicului asupra unor vinuri pe care juriile (profesioniste sau mai puțin) le-au considerat – în condiții de comparație cu alte vinuri – drept bune. Mai mult, aș îndrăzni să spun că – pentru România, cel puțin – concursurile au și rolul de a facilita juraților (străini dar și români) cunoașterea extensivă a ofertei disponibile la un anumit moment pe o anumită piață. Mai departe, acești jurați (români sau străini) pot comunica cu încredere și în cunoștință de cauză respectivul nivel al ofertei. Pot comunica, pot educa noi consumatori – inclusiv prin intermediul acestor atât de imperfecte medalii. Aceste concursuri trebuie privite – iarăși, după părerea mea – și ca o formă de autocorecție a producătorilor, prin comparație cu ce fac ceilalți. Evident că asta poate duce la o uniformizare a ofertei, în funcție de “ce se premiază”. Dar e un risc care trebuie asumat.
Pe de altă parte, dacă privești concursurile în timp, cred că e de remarcat și de apreciat când un producător ia în mod constant medalii cu produsele sale, la mai multe concursuri, în decursul mai multor ani. Sau nu?!?
Cam astea ar fi gândurile mele referitor la cele scrise de tine. Sper să nu deranjeze.
Cele bune,
Cezar
Mulțam, Cezărică 🙂 Întrutotul de acord cu spusele tale, sigur că niște repere (și informații suplimentare) sunt necesare. Și martoră mi-e arhiva site-ului că am salutat (și promovat) medaliile obținute de vinurile românești ori de câte ori a fost cazul.
Pe de altă parte însă, vreau să am cititori corect (și complet) informați, iar textul din LRVF are marele merit de a sublinia cât se poate de bine componenta de marketing a acestor concursuri (pe care marele public nu o prea cunoaște, sau cel mult o intuiește). Ca să ne folosim corect de repere, trebuie să le privim din toate părțile, nu? 🙂
Și, recunosc, am mai avut un motiv ca să prezint acest text: de prea multe ori pentru gustul meu am auzit opinia conform căreia „vai, concursurile din România ce proaste sunt, pe când alea internaționale…” Și, iaca, nu-i chiar așa… 🙂